Criza ca şansă

Nouă ani de creştere economică necontenită au fost, pentru România, o şansă. Cum o şansă a fost şi faptul că, începând cu anul 2000, mizând pe  o inflaţie calmă şi pe o politică monetară prudentă, defici­tul bugetar a putut să fie ţinut în frâu ani la rând. Până în 2008, când logica electorală a învins logica economică şi defici­tul bugetar a ieşit din tipare.

După saltul înainte al deficitului intern, în toamna lui 2008, a urmat reculul PIB-ului, în 2009. Fapt inevitabil, căci criza globală forţase deja, la cumpăna dintre 2008 şi 2009, intrarea în România prin trei canale: comercial, înregistrând scăderi mari atât la exporturi cât şi la importuri; financiar, surprinzând şi economia, şi populaţia cu o încetinire drastică a nivelului creditării; şi valutar, în ianuarie mai ales, când cursul euro a urcat până la 4,3 lei. Toate aceste trei şocuri regăsindu-se într-o severă contracţie a PIB-ului.

Ce va fi mai departe? Iată, piaţa valutară s-a stabilizat şi cursul de schimb nu mai produce şocuri. Apoi, canalul financiar s-ar putea închide şi el prin reluarea treptată a creditării. Iar împrumutul ex­tern recent angajat de România produce deja unele efecte pozitive în relaţia cu investitorii străini. Rămâne deschis însă canalul comercial, care nu mai depinde de piaţa internă, ci de pieţele externe.

Guvernul e acum între ciocan şi nico­vală. Pe de o parte, este nevoit să pună mai întâi în funcţiune motoarele care să dinamizeze economia. Şi asta cere timp. Pe de altă parte, populaţia şi-a pierdut răbdarea în aşteptarea ieşirii din criză. Mai grav e faptul că orice program de însănătoşire economică nu începe, ci se sfârşeşte cu soluţionarea marilor pro­bleme de care este interesată populaţia: scăderea şomajului, creşterea veniturilor, reluarea creditării.

Programe de dinamizare a economiei sunt destule. Dar tratamentele prescrise s-au soldat doar parţial cu rezultatele scontate. La ce ne putem aştepta acum? O creştere cantitativă şi totodată calitativă a ofertei de bunuri şi servicii nu mai poate întârzia. În caz contrar, degeaba ar spori puterea de cumpărare a populaţiei, stimulată de venituri în creştere şi de credite. Pentru că piaţa internă nu va putea să iasă din actuala stare de anemie.

Există o soluţie? Da: investiţiile. Numai încurajarea investiţiilor ar fi o garanţie că se vor naşte noi locuri de muncă în sectoarele rentabile şi, în acelaşi timp, piaţa internă va veni cu un plus de ofertă. Dar investiţiile nu dau nici un semn de înviorare. Nici măcar în construcţii, unde atât producţia,  cât şi prestările de servicii sunt descurajate de preţurile incerte şi de politica de aşteptare a instituţiilor de creditare.

În 2009, nu a existat vreo opţiune pentru "creşterea minus". Ne-a adus-o criza, fără vrerea noastră. E însă o bună ocazie - atât pentru stat, cât şi pentru pieţe - să-şi întoarcă faţa către vechile structuri ale economiei noastre şi să vadă că şi-au epuizat resursele de creştere sănătoasă. O parte a economiei e nouă sau restructurată. Dar în vechea economie, fără o restructurare profundă, România nu va mai putea să obţină decât o creştere bolnavă. Poate că o reducere a ritmului de creştere a PIB-ului, în acest an, era chiar necesară pentru a corecta deficitele, a tempera inflaţia şi a grăbi restructurarea.

Din această perspectivă, bine ar fi dacă, pe fondul crizei, s-ar porni reforme pe trei trepte: 1) o reformă macroeconomică clasică; 2) o reformă a structurilor de producţie; 3) o reformă a gestiunii dezvoltării. Pentru că numai abordarea curajoasă a reformelor structurale, inclusiv în domeniul forţei de muncă şi în cel al pieţei de produse, poate asigura înmulţirea locurilor de muncă şi atenuarea distorsiunilor care influenţează negativ alocarea eficientă a resurselor. Ar fi o şansă ca economia românească să devină dinamică şi eficientă.