Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Criza globală a lovit multe ţări. Le-a lovit dramatic. Nu ne-a lovit însă la fel de tare şi pe noi. Deşi am început să ne văităm. O stare de spirit bolnăvicioasă, dominată de o surescitare obsedantă, fără nici o îndoială contagioasă, a cuprins societatea noastră în întregul ei. Psihoza că o să vedem noi ce-o să păţim în 2009 e criza cea mai periculoasă.
E drept, suportăm deja efecte ale crizei financiar-economice, unele indirecte, altele directe. Dacă însă noul parlament, noul guvern vor reuşi să-şi atragă de partea lor instituţiile financiare, patronii şi managerii din economia reală, sindicatele, în general producătorii şi consumatorii, aceste efecte vor putea fi atenuate. Altfel, oricâte promisiuni vor fi fost făcute în campania electorală şi oricât de mare ar fi preocuparea de a le onora, nu vom avea nici creşteri ale numărului de locuri de muncă, nici reduceri ale distorsiunilor care influenţează negativ alocarea eficientă a resurselor; şi nici creşterile salariale nu vor aduce bani mai mulţi în buzunare. Vor aduce însă mai multă inflaţie şi mai mult şomaj.
Acum, inevitabil, banii sunt mai puţini şi mai scumpi. Creditarea se restrânge. Unele companii îşi reduc activitatea economică şi disponibilizează personal. Dar ţara nu e în recesiune. Şi nu va fi nici în 2009. Ne confruntăm însă cu mai multe vulnerabilităţi. Devansarea ofertei interne de bunuri şi servicii de cererea de consum e cea mai gravă dintre ele. Fenomenul, produs în condiţiile economiei de piaţă, e un semn că şi pieţele pot să greşească. Şi chiar au greşit împingând lucrurile către un exces de consum.
Începând cu anul 2000, populaţia României a învăţat să consume mai mult. Dorinţa de consum a devenit un întăritor. Sub imperiul ei, mulţi oameni s-au văzut nevoiţi să muncească, să fie performanţi, să câştige mai mult. Nimic rău până aici. Numai că, la nivelul întregii populaţii, sunt mulţi şi cei care nu muncesc. Deloc. Unii au preferat să-şi vândă statutul de slujbaş. Acceptându-l în schimb, pentru un număr de salarii compensatorii, pe cel de şomer. Totodată, sute de mii de primitori ai ajutorului social, în sate mai ales, au preferat să-şi ducă viaţa de pe o zi de alta, cu puţinii bani daţi de stat, renunţând să mai muncească. A devenit tot mai greu de găsit mână de lucru pentru treburi agricole. Şi a devenit tot mai greu, în oraşe, de găsit forţă de muncă disponibilă pentru unele servicii sau pentru lucrări ce presupun ceva efort. Atâtea solicitări de servicii rămân încă neacoperite. Dar mulţi dintre aceşti oameni nemuncitori au solicitat împrumuturi bancare. Unii au fost refuzaţi, alţii nu. Tocmai din aceste motive, la noi, creditele de consum au făcut obiectul unui întreg şir de dezbateri, toate aprinse. Cum adeseori judecata a plecat de la criterii afective, nu a fost văzut un fapt esenţial: că în nici un caz pofta de consum nu poate fi despărţită de pofta de muncă.
În România, criza a început cu restrângerea împrumuturilor date de bănci. De aici, inevitabil, vom ajunge la ajustarea consumului, chiar a confortului. De fapt, la o încetinire a creşterii bunăstării peste cota veniturilor curente. Vom fi nevoiţi să reînvăţăm că accesul la o astfel de bunăstare, pe datorie, nu este posibil fără îndeplinirea unor criterii cu desăvârşire raţionale. şi nicidecum emoţionale. Cât timp oferta internă de bunuri şi servicii va creşte încet, ca în prezent, populaţia nu are nici un motiv să spere că ar putea consuma mult mai mult plătind cu banii de la bănci. Şi cu deficit extern.
