x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Criza crizelor e cea de umanitate, atenţionează Patriarhul Daniel

0
Autor: Lucian Avramescu 27 Ian 2009 - 00:00

Istoricele aniversări, numărate în cifre rotunde (Unirea Principatelor, Revoluţia din Decembrie), asociate cu sărbătorile religioase de început de an, au înghesuit pe scenele patriei politicieni şi, acolo unde a fost cazul, ierarhi. Politica s-a maimuţărit cât a putut, a ţinut discursuri şi s-a bâţâit în ritm de geamparale prin pieţe. O artificialitate găunoasă, izbânzile poporului interpretate la trompetă.



Între atâţia agamiţi dandanache şi miţe baston atrăgea atenţia, prin chip, ţinută sobră şi distanţa aşezată între el şi abundenţa derizoriului, Patriarhul Daniel. Mi-am protejat cât am putut urechile la discursurile politice. Am ascultat însă cu interes rostirea Înalt Prea Fericitului la încheierea slujbei de Bobotează. O frază m-a făcut să tresar: Nu criza economică e marea nenorocire, ci criza de umanitate. Ce vrea să ne spună oare păstorul care diriguieşte ortodoxia română?

Duminică, sătul de un Bucureşti cenuşiu şi ud ca un şobolan ieşit din canale, m-am îndreptat spre o mănăstire de la marginile bătrânei metropole. Am ales Cernica, unde mergeam adesea cu copiii mei, când erau mici. Aveam şi un motiv special. Pe 26 ianuarie, mama ar fi împlinit 80 de ani. Îi dădeam în această zi, când naţia era obligată să serbeze pe altcineva, un telefon de felicitare. Mama îmi răspundea fericită că n-am uitat-o. Azi nu-i mai pot spune la mulţi ani. Port în maşină un mănunchi de lumânări pe care intenţionez să le aprind pentru mama, tata, bunici, pentru toţi cei din neamul meu care sunt acum mai mulţi dedesubt decât deasupra. Din păcate, la Cernica, decăderea sufletească a poporului meu mi s-a arătat în toată grozăvia ei. Imensa coadă de maşini de la intrare mi s-a părut iniţial un semn de pioşenie a românului care ia duminica drumul sfintelor lăcaşe. Curând însă îmbulzeala a devenit vacarm. Claxoane, înjurături, şoferi coborând agitaţi de la volanul maşinii lor pentru a pipăi beregata şoferului din faţă. Mi-am abandonat autoturismul lângă un şanţ şi am păşit printre mireni, asociaţi mie într-un demers sufletesc. Un tânăr descheiat la cămaşă, cu toate că afară burniţa, a fost cât pe ce să mă dea grămadă. Urla din toţi rărunchii un fel de manea cum ajunge el acasă, o face lată, sparge ferestrele şi mobila, o omoară pe a bătrână. De notat că tânărul tocmai ieşea din biserică. O uriaşă liotă de cerşetori îţi intra în suflet, te călca pe picioare, te soma. Cei mai mulţi erau zdraveni, nici măcar nu mimau o infirmitate. Doar o bătrână stătea în iarbă, cu privirea dusă, tăcută şi resemnată. M-am apropiat de ea şi i-am dat o bancnotă. De sub zdrenţele hainelor au apărut, boante, cioturile unor foste mâini. În biserică nu se putea intra. La uşă câţiva indivizi grobieni fumează împreună cu o femeie boită. Din pronaos răzbate o înjurătură care evocă averea din pantaloni a respectivei voci. Mă simt stingher cu mănunchiul meu de lumânări în mână. Ies din curte şi o iau spre intrarea din spate pentru a vedea chilia ştiută, unde a fost diacon Tudor Arghezi. Mă întâmpină mari porţi de fier închise. O inscripţie e de notat: “Interzis. Permis doar pentru vieţuitorii mănăstirii”. Două jeep-uri se vedeau peste gard. Erau, fireşte, ale “vieţuitorilor mănăstirii”.

Am părăsit Cernica aşa cum ai pleca dintr-un iarmaroc. Lăsam în urmă o lume rea, bolnavă de ea însăşi. Căram înapoi lumânările nefolosite. Unde să găseşti căutata clipă de reculegere? Să fie şi aici un frotiu al “crizei de umanitate”?

Primul program tv pe care-l butonez acasă îl are ca invitat pe Prigoană. De săptămâni în şir Prigoană, om de afaceri şi parlamentar, a devenit un fel de guru naţional. Gălăgios, agresiv, vulgar, contrazicând mereu, dar necontrazicând niciodată spusele preşedintelui Băsescu, al cărui adept înfocat este. Cum să intre serviciile secrete în dormitorul meu? – întreabă un invitat, revoltat că ni se confiscă dreptul la intimitate. Păi să intre, urlă Prigoană. La mine au ce vedea. La dumneata ce să vadă?! Băşcălie groasă. Acest individ devenit vedetă tocmai pentru că şi-a exhibat dedesubturile unei căsnicii prin repetiţie ne este servit, într-o lume a “crizei de umanitate”, ca model, ca ideal al performanţei umane. Turneul Unirii al Guvernului Băsescu-Udrea prin Moldova îmi oferă şi el surplus de argumente pentru “criza de umanitate”, dar spaţiul îngăduit acestor rânduri s-a isprăvit.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de