Criza şi relaţia între politic şi economic

Avem nevoie de capital autohton mai puternic şi responsabil
Criza economică obligă la programe de au­steritate acolo unde nu există spaţiu de manevră fiscală şi nu se beneficiază de o valută de re­zervă ca monedă proprie; totodată, criza nu anulează diferenţe între programe anticriză. Peste tot criza a obligat la pragmatism, pentru salvarea sistemelor financiare şi limitarea căderii economice. Dar diferenţe de doctrină există şi se văd în politici publice. Realitatea dură este că plata pentru erori de politică economică, pentru excese ale industriei financiare este pusă pe umerii contribuabililor de rând peste tot. Cum zic americanii, pe Main Street. Şi aceasta se întâmplă după o perioadă lungă de timp, când inegalităţi sociale au crescut în Europa, în SUA. Când ai creştere economică, această evo­luţie nu dă mari bătăi de cap, dar când ai recesiune sau o criză profundă, ce stresează bugete publice (vezi criza datoriilor suverane), este miopie politică să ignori problematica coeziunii sociale, a distribuţiei costurilor ieşirii din criză. Coeziunea socială nu este un concept ce aparţine stângii democratice. După scandalurile corporatiste de acum un deceniu, Bush Jr a vorbit despre "compassionate capitalism". În Franţa, Claude Bebear, şef al patronatului, avertiza că egoismul şi lăcomia unor grupuri de afaceri conduc societatea spre pierzanie (2003). Oficiali ai FMI vorbesc despre şomaj în creştere persistent, care loveşte în ţesuturi sociale. Jose Manuel Barroso, nu demult, făcea aluzie la posibile derapaje politice, cu propensiuni autoritariste chiar în UE. El este portughez şi are experienţa regimului salazarist. Criza accentuează erodarea clasei mijlocii în Vestul industrializat, care este şi un efect al competiţiei globale, al unei Chine ce se transformă într-un nou "atelier al lumii". Această erodare nu este de bun augur pentru funcţionarea instituţiilor democratice. Nu este de mirare că ne confruntăm cu mai multă xenofobie, ofensiva unor partide extremiste, cu populism exacerbat. În România, unde veniturile oamenilor sunt mici după standarde europene, criza muşcă teribil şi putem asista la fracturi sociale majore.

Întrucât austeritatea nu poate fi evitată, coeziunea socială trebuie apărată - atât cât se poate - prin atenţie faţă de distribuţia costurilor. Doctrina contează, dar ea nu trebuia să obtureze canalele lucidităţii, pragmatismului. Stânga, la noi, trebuia să înţeleagă că nu poate fi evitată austeritatea având în vedere populismul şi erori de politică publică din anii trecuţi. Dreapta nu trebuie să fie oarbă la necesitatea de a ţine cont de echitate în distribuţia costurilor sociale. Trebuie să se muncească mai mult, să se reducă numărul "călătorilor fără bilet" (free riding); trebuie luptat cu lucruri strâmbe autohtone: abuzarea sistemului de asistenţă socială (cei care au ieşit în mod ilicit la pensie şi lucrează în economia privată bagă mâna în buzunarul altor pensionari...), goana după rente în sectorul public, politizarea admi­nistraţiei publice, evaziunea fiscală fără egal în UE (în Bulgaria, încasările bugetului se ridică la peste 38% din PIB). Avem nevoie de capital autohton mai puternic şi responsabil şi trebuie să credem mai mult în forţele noastre. Dacă nu vom găsi un numitor comun faţă de asemenea  probleme mari, vor scădea şansele României de a ieşi din criză cu perspectiva unei creşteri economice promiţătoare.