x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Criza şi statul social (I)

0
Autor: Daniel Daianu 04 Ian 2011 - 18:45

1. Criza are corespondenţă în dina­mici sociale, care au reflexe politice. În­grijorătoare sunt fenomene de ac­cen­tu­are a erodării clasei mijlocii. Este de observat că tendinţa de erodare precede criza actuală.

Paul Sa­mu­e­l­son, în 1996 (în Journal of Economic Perspectives), a subliniat jo­curi cu suma nulă în economia globa­lă, care dezavantajează economiile ce nu se pot adapta rapid. Larry Summers, fost secretar al Trezoreriei (pe vre­mea lui Bill Clinton) şi apoi consi­lier economic al lui Barack Obama, a remarcat şi el erodarea clasei mij­lo­cii în SUA ca urmare a ascensiunii unor economii emergente. Şi în Eu­ro­pa s-a observat acest fenomen, ca­re, parţial, explica reticenţa faţă de o piaţă a muncii fără restricţii.

Reforma statului asistenţial este pe agenda politicilor publice în Europa de mult timp, din motive de ordin demogra­fic, social şi econo­mic. Dar criza, prin îm­po­vărarea bu­ge­telor publice, obli­gă la măsuri de corecţie foarte du­re­roa­se, în condiţii vitrege pentru ce­tă­ţeni.

Nu împartăşesc teza că statul so­cial trebuie demantelat; nici nu cred că este posibil aşa ceva dacă vrem să evităm dezordine şi convulsii sociale care pot pune în primejdie însăşi funcţionarea democraţiei libe­rale. Când ceea ce francezii numesc „les exclus” („exclusii”) îşi îngroaşă nu­mă­rul, lucrurile pot scăpa de sub control. Dar este nevoie, în mod cert, de o reformă a statului, care să fie de­gre­vat de obligaţii în exces (cauzate de pervertirea şi abuzarea sistemului). Cu atât mai mult în România, unde avem o relaţie aiuritoare între po­pu­laţia ocupată şi cea de pensio­nari, cea din zona rurală. Este nevoie de o responsabilizare a mediului de afa­ceri. Etica corporatistă nu mai trebuie să fie un simplu slogan dacă do­rim ca Europa, şi nu numai ea, să re­zis­te în competiţia globală.

Este de ur­mă­rit ce se va întâmpla cu ideile „Big Society” în Marea Britanie, care, prin denumire, amintesc de viziunea lui „The Great Society” în SUA, de acum câteva decenii. O diferenţă esen­ţi­ală fiind că prima urmăreşte o res­­ponsabilizare a cetăţeanului, creş­te­rea eficienţei sta­tului, o alta, atitudi­ne din partea me­diului corporatist, în timp ce în Ame­rica de atunci se do­­rea o emancipare socială prin pro­gra­me guvernamentale. Aceste idei par să fie înrudite şi cu teze comunitariste.

Frustrarea cetăţenilor faţă de îm­pu­ţi­na­rea resurselor statului în a livra bunuri publice şi faţă de lipsa de fair-play în lumea afacerilor poate conduce la reacţii extremiste, la creşterea xenofobiei, intoleranţei faţă de mi­no­ri­tăţi. A se vedea adâncirea unor evo­luţii politice în ţări ce erau cunoscute pentru toleranţă (Danemarca, Olanda, Suedia etc), dar şi reconfigu­rări ale hărţii politice, precum apariţia lui „Tea Party” în SUA şi formule gu­ver­na­mentale atipice (în Marea Britanie); sau adversitate faţă de instituţii pu­blice, ca de pildă ideea renunţării la banca centrală (Fed) în SUA, care este sever blamată de unii pentru in­jec­ţiile masive de lichiditate în eco­no­mie. J.P. Morgan, după criza mare din 1907, a gândit că este nevoie de o bancă de emisiune pentru a stăvili un run pe bănci. Vedem cum, la puţin pes­te un secol de atunci, este negată, de către unii, utilitatea unei asemenea ins­ti­tuţii, în timp ce alţii cer revenirea la etalonul aur (ambele idei mi se par năs­truşnice). Nemulţumirea ce­tă­ţe­ni­lor poate accentua polarizarea po­li­tică.

Secolul al XX-lea a fost unul al „extremelor” (Eric Hobsbawm); pa­ra­frazându-l, acest nou deceniu pare să fie definit de rigidizarea unor poli cu greutate în politică, ceea ce am­putează şanse ale dialogului, compromisurilor, atât de necesare într-o democraţie. Poate că aceasta este o consecinţă inevitabilă a creşterii incertitudinii, instabilităţii, pierderii de repere morale.

Va urma

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de