x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Criza şi statul social (I)

Criza şi statul social (I)

de Daniel Daianu    |    04 Ian 2011   •   18:45

1. Criza are corespondenţă în dina­mici sociale, care au reflexe politice. În­grijorătoare sunt fenomene de ac­cen­tu­are a erodării clasei mijlocii. Este de observat că tendinţa de erodare precede criza actuală.

Paul Sa­mu­e­l­son, în 1996 (în Journal of Economic Perspectives), a subliniat jo­curi cu suma nulă în economia globa­lă, care dezavantajează economiile ce nu se pot adapta rapid. Larry Summers, fost secretar al Trezoreriei (pe vre­mea lui Bill Clinton) şi apoi consi­lier economic al lui Barack Obama, a remarcat şi el erodarea clasei mij­lo­cii în SUA ca urmare a ascensiunii unor economii emergente. Şi în Eu­ro­pa s-a observat acest fenomen, ca­re, parţial, explica reticenţa faţă de o piaţă a muncii fără restricţii.

Reforma statului asistenţial este pe agenda politicilor publice în Europa de mult timp, din motive de ordin demogra­fic, social şi econo­mic. Dar criza, prin îm­po­vărarea bu­ge­telor publice, obli­gă la măsuri de corecţie foarte du­re­roa­se, în condiţii vitrege pentru ce­tă­ţeni.

Nu împartăşesc teza că statul so­cial trebuie demantelat; nici nu cred că este posibil aşa ceva dacă vrem să evităm dezordine şi convulsii sociale care pot pune în primejdie însăşi funcţionarea democraţiei libe­rale. Când ceea ce francezii numesc „les exclus” („exclusii”) îşi îngroaşă nu­mă­rul, lucrurile pot scăpa de sub control. Dar este nevoie, în mod cert, de o reformă a statului, care să fie de­gre­vat de obligaţii în exces (cauzate de pervertirea şi abuzarea sistemului). Cu atât mai mult în România, unde avem o relaţie aiuritoare între po­pu­laţia ocupată şi cea de pensio­nari, cea din zona rurală. Este nevoie de o responsabilizare a mediului de afa­ceri. Etica corporatistă nu mai trebuie să fie un simplu slogan dacă do­rim ca Europa, şi nu numai ea, să re­zis­te în competiţia globală.

Este de ur­mă­rit ce se va întâmpla cu ideile „Big Society” în Marea Britanie, care, prin denumire, amintesc de viziunea lui „The Great Society” în SUA, de acum câteva decenii. O diferenţă esen­ţi­ală fiind că prima urmăreşte o res­­ponsabilizare a cetăţeanului, creş­te­rea eficienţei sta­tului, o alta, atitudi­ne din partea me­diului corporatist, în timp ce în Ame­rica de atunci se do­­rea o emancipare socială prin pro­gra­me guvernamentale. Aceste idei par să fie înrudite şi cu teze comunitariste.

Frustrarea cetăţenilor faţă de îm­pu­ţi­na­rea resurselor statului în a livra bunuri publice şi faţă de lipsa de fair-play în lumea afacerilor poate conduce la reacţii extremiste, la creşterea xenofobiei, intoleranţei faţă de mi­no­ri­tăţi. A se vedea adâncirea unor evo­luţii politice în ţări ce erau cunoscute pentru toleranţă (Danemarca, Olanda, Suedia etc), dar şi reconfigu­rări ale hărţii politice, precum apariţia lui „Tea Party” în SUA şi formule gu­ver­na­mentale atipice (în Marea Britanie); sau adversitate faţă de instituţii pu­blice, ca de pildă ideea renunţării la banca centrală (Fed) în SUA, care este sever blamată de unii pentru in­jec­ţiile masive de lichiditate în eco­no­mie. J.P. Morgan, după criza mare din 1907, a gândit că este nevoie de o bancă de emisiune pentru a stăvili un run pe bănci. Vedem cum, la puţin pes­te un secol de atunci, este negată, de către unii, utilitatea unei asemenea ins­ti­tuţii, în timp ce alţii cer revenirea la etalonul aur (ambele idei mi se par năs­truşnice). Nemulţumirea ce­tă­ţe­ni­lor poate accentua polarizarea po­li­tică.

Secolul al XX-lea a fost unul al „extremelor” (Eric Hobsbawm); pa­ra­frazându-l, acest nou deceniu pare să fie definit de rigidizarea unor poli cu greutate în politică, ceea ce am­putează şanse ale dialogului, compromisurilor, atât de necesare într-o democraţie. Poate că aceasta este o consecinţă inevitabilă a creşterii incertitudinii, instabilităţii, pierderii de repere morale.

Va urma

×
Subiecte în articol: editorial