Cronica unei crize anunţate

"Statele Unite traversează cea mai gravă criză financiară de după al doilea război mondial"(Alan Greenspan, fost preşedinte al Fed)

"Statele Unite traversează cea mai gravă criză financiară de după al doilea război mondial"
Alan Greenspan, fost preşedinte al Fed

În timpul mandatelor sale, Bill Clinton a luat ciclul economic de patru ani, l-a făcut mai lent şi l-a dus la opt. În 2001 ar fi trebuit să aibă loc o recesiune amplă. Nu­mai că preşedintele Bush n-a acceptat ideea. După câteva luni de des­creş­tere a PIB, a considerat că un război e preferabil recesiunii. A ob­ţi­nut creşterea economică mult dorită pe seama acumulării de deficite şi a unei ieftiniri fără precedent a creditului, care a umflat preţul activelor.

Cu puţine luni înainte de a-şi încheia mandatul de preşedinte al Fed – în august 2005 – Alan Greenspan a spus că în perioada 2000-2005 ritmul de creştere a preţului imobilelor l-a depăşit pe cel al inflaţiei, dar şi pe cel al veniturilor. Scumpirea acţiunilor şi a caselor a redus înclinaţia spre economisire şi a crescut datoriile familiilor. Majorarea considerabilă a averilor a fost determinată în mare parte de creşterea preţurilor. Mişcările de pe piaţa de capital şi imobiliară au ajuns să aibă un impact din ce în ce mai mare asupra creşterii economice.

Iar Greenspan n-a lăsat ideea neterminată, ci a dus avertismentul până la capăt: “Majorarea conside­rabilă a averilor a fost determinată în mare parte de creşterea preţurilor”, dar ceea ce oamenii percep astăzi ca o abundenţă a bogăţiei poate să dispară uşor. El nu s-a sfiit să recunoască voalat iminenţa unei crize şi să-şi prevină succesorul că ar putea fi nevoit să gestioneze o diminuare abruptă a preţurilor multor active, ceea ce ar complica politica monetară.

Şi ce a făcut succesorul Ben Bernanke cu mesajul lui Greenspan? A făcut ca recordurile atinse pe piaţa mondială să ţină de faptul divers: preţul petrolului a urcat la 112 dolari, aurul – la 1.020 dolari/uncie, euro – la 1,59 dolari. De fapt, simple banalităţi nu sunt preţurile care ating din două în două zile maxime istorice, ci intervenţiile Fed. Cu cât aruncă banca centrală a Statelor Unite mai multă lichiditate pe piaţă, cu atât cumpără jucătorii mai mult petrol, metale sau euro – active opuse celor pe care au suferit pierderi. Actorii pieţei nu iau în calcul că randamentele plasamentelor de fugă le vor oferi insuficient câştig pentru a le permite să-şi recupereze pierderile, fiindcă intervine şi redu­cerea consumului. Dar nici Fed nu încetează să-i salveze de la faliment o dată pe lună cumpărându-le hârtiile de valoare perdante. În ritmul acesta Fed se va transforma din banca centrală a Statelor Unite în cea mai mare bancă de retail din America!

Lăsând gluma la o parte, Greenspan şi-a reluat recent şirul de avertismente. În urmă cu două săptămâni a zis că “mai avem mult până când preţurile la case vor atinge un nivel minim”. Am interpretat atunci mesajul său ca o nouă sugestie că soluţia pentru depăşirea situaţiei dificile nu este emiterea de bani în plus, ci corectarea masivă a preţurilor imobilelor, ceea ce ar eli­bera lichiditate către ramurile producătoare ale economiei. Între timp, chiar Greenspan a renunţat la limbajul sibilinic şi a zis-o limpede într-un editorial din Financial Times: “Statele Unite traversează cea mai gravă criză financiară de după al doilea război mondial, aceasta urmând să se încheie abia după stabilizarea preţurilor din sectorul imobiliar. Stabilizarea preţurilor locuinţelor va clarifica situaţia de pe piaţă, întrucât pierderile vor fi concrete şi nu estimative. Astfel, va fi eliminată o sursă majoră de extindere a problemelor, iar instituţiile financiare se vor recapitaliza sau vor ieşi din afaceri. Sistemul de evaluare a riscurilor va fi afectat în mod special, însă re­for­mele aduse structurii pieţelor financiare nu trebuie să afecteze flexibilitatea acestora şi concurenţa”.

Renunţarea de către cel mai mare bancher al lumii la mesajul codat care l-a consacrat şi adoptarea unui ton tranşant arată că ultimele acţiuni ale Fed au agravat proble­mele până pe punctul de a se ajunge la o criză similară celei din 1929-1939. Oare de ce se comit aceleaşi greşeli ca în urmă cu trei sferturi de secol? Pentru că economiile evoluează, politicienii – nu. Ei cred în continuare că pro­blemele pot fi rezolvate crescând cantitatea de bani, ceea ce duce la inflaţie. Jucând mai departe cartea expansiunii monetare, politicienii americani n-au şanse să facă economia mai puternică, dar cu siguranţă dolarul va deveni o monedă atât de slabă încât riscă să se renunţe la el ca etalon. Au mai păţit asta o dată, în timpul crizei din anii ’30, când s-a renunţat la dolar ca valută dominantă şi s-a revenit la aur ca bază a sistemului.