x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cu Bucureştiul la Paris

0
Autor: Tudor Octavian 12 Apr 2010 - 00:00
Pictorii francezi au iubit Parisul, au semnat, cu sentimentul unui privilegiat, un infinit de "vederi din Paris", iar unii n-au făcut altceva toată viaţa decât să picteze "peisaje urbane" din tot Parisul, alcătuindu-i astfel o istorie a înfăţişărilor de-a lungul veacurilor.

Au pictat pieţe pariziene, străzi, case şi aglomerări umane şi pictorii străini ai "Şcolii de la Paris". Cu excepţia românilor care au studiat un timp aici. Puţinele imagini ale metropolei pictate de români parcă ar fi toate, cu numai două-trei excepţii, "vederi din Bucureşti". S-au dus la Paris şi n-au văzut în el decât tot acoperişurile din mărginimi, tot uliţe pricăjite şi tot locaţii ieftine. Te întrebi unde le-au găsit, fiindcă nu-i tocmai uşor să afli în  Paris numai colţuri dintr-un Bucureşti deloc prietenos. Chiar şi podurile de pe Sena au, în viziunea artiştilor noştri, ceva din nişte podeţe mohorâte.

Dacă s-ar face o expoziţie cu Europa de la întâlnirea veacurilor XIX cu XX şi în epoca interbelică în viziunea pictorilor români, am fi şocaţi ce Europă mititică şi periferică au abordat tematic aceştia. Până şi la Veneţia, unde toată pictorimea lumii se duce cu şevaletul în Piaţa San Marco şi pe Canal Grande, pictorii români tot canale înguste, lipsite de soare şi de măreţie, au pus pe pânză. Şi nu pe pânze de mari dimensiuni, cu o respiraţie generoasă a subiectelor, ci pe suprafeţe modeste, care nu reţin monumentalitatea triumfantă a Veneţiei. Au plecat din ţară speriaţi de marea Europă şi au trăit-o cu nostalgia ocrotitoare a unor locuri natale paupere, plicticoase şi traumatizante. Nu au îndrăznit să iubească Parisul, Veneţia, Munchenul, deşi la vremea aceea a fi fost român nu era un necaz. În însemnări, cei care au lăsat texte din voiaje îşi mărturisesc admiraţia şi dragostea pentru oraşele unde au studiat, dar din tablouri răzbat mai degrabă sfiala, frustrarea şi neputinţa de a angaja relaţii majore şi durabile cu centrele culturale de prim rang.

Săraci erau, sărăcii au pictat. Timoraţi erau, mărunţişuri au pictat.
Când unii, cu ani mulţi de viaţă pariziană, au cutezat să picteze o piaţă, au făcut-o discret, de la fereastra hotelului sau a mansardei unde se simţeau apăraţi de tumultul fabulosului Paris. Au venit acasă din aceste călătorii de învăţătură cu tablouaşe şi cartoane mici, cu schiţe şi acuarele, nu cu opere, cu vederi frenetice din Centru.

Greu mai scapă românul de condiţia mahalalei din el. Poţi să fugi la capătul pământului şi tot cu ochii de acasă vezi lumea. Vezi ce-ai lăsat, nu ce e altfel. Ce le lipseşte însă fatal tuturor tablouaşelor, cu care pictorii români s-au întors în ţară de la studii, e bucuria privirii. Toţi parcă ar spune: Da, am fost, am şi văzut câte ceva, dar nu e de nasul nostru, nu e pentru noi! Iar dacă şcolirea în străinătăţi nu e bucurie, nu e nici curaj, nici adevăr, nici durată.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de