x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cu „Dacia” la întâlnire

0
Autor: Maria Timuc 04 Apr 2011 - 19:53

„Mă întâlnesc cu o femeie de ceva vreme, dar mă duc la întâlnire cu Dacia Nova”, mi-a spus un bărbat foarte bogat, unul care şi-a strâns banii prin muncă adevărată şi care umblă în mod obişnuit cu o maşină teribil de scumpă. „Ţi-e teamă că poate iubi banii tăi mai mult decât pe tine”, am spus într-o doară. Iar bărbatul a răspuns dezamăgit: „N-ar fi prima oară, să ştii! Asta-i ceva obişnuit. O maşină răcnet vorbeşte singură despre tine, spune că ai bani şi atunci ăla eşti. Femeia ajunge de se păcăleşte şi pe ea, adică începe chiar să creadă că te iubeşte, cu toate că în subconştient o atrag banii mai mult decât omul care eşti”. Un astfel de dialog am avut şi cu o femeie care trăieşte aceeaşi frică. Ea m-a întrebat dacă n-ar fi bine să ia un taxi când ajunge la întâlnire şi să-şi lase limu­zina acasă, fiindcă întâlnise – din pricina limuzinei – numai bărbaţi cărora ea le plătea cazarea la hotel, vacanţele sau ieşirile în oraş. Ulti­mul nu-i făcuse nici un dar de 1 martie, fiindcă „nu am bani, ştii şi tu că nu am”. „Dar o floare agăţată între degete putea să cumpere şi el dacă mă iubea”, a remarcat femeia...

Asta-i o frică extinsă printre oameni. E o frică prezentă şi la ţară, şi la oraş, şi printre bogaţi, şi printre săraci, căci în fiecare situaţie se poate ca unul să aibă ceva acareturi în plus, o poziţie socială mai bună, o familie mai... lucitoare, o garsonieră pe care celălalt n-o are sau o slujbă bine plătită. Oricare dintre aceste mici accesorii poate juca rolul „erotic” al limuzinei în ochii cuiva. Orice mic flecuşteţ devine „limuzină” în ochii celui care nu-l are, aşa că frica de a fi iubit pentru ce ai, şi nu pentru ce eşti tu, este una... vie şi deasă ca neghina în grâu. În esenţă, ea este o frică a noastră, a tuturor. Căci în cel mai adânc colţişor al fiinţei noastre pare să sape viermele îndoielii şi, cum bine spunea un scriitor, „ţi se năzare că nu eşti prea bun şi că n-ar fi cine ştie ce de capul tău”. În consecinţă, nu eşti prea bun să fii iubit de cineva pentru ce eşti, cât pentru ceva ce ai. Întrebarea este: oare noi iubim pe cineva pentru ce este el pur şi simplu? Iubim pentru că iubim, pentru că asta simţim, pentru că vine din interior sentimentul acela halucinant, incredibil de maiestuos, de seducător şi de binecuvântat? Sau iubim limuzina, puterea socială, funcţia, banii, garsoniera, hectarele de pământ? Apoi, are vreun sens frica de a fi iubit pentru ce ai, de vreme ce frica este un atractor puternic, care aduce repejor către tine chiar obiectul fricii? Merită să te falsifici la exterior atâta vreme cât atragi prin puterea a ceea ce trăieşti în interior?

Dacă frica de a fi iubit pentru ce ai se piteşte în tine, atunci rişti să te duci cu Dacia la întâlnire şi să întâlneşti o femeie pentru care Dacia e ca o limuzină.

Frica trebuie schimbată în cel care-o simte. Ea poate fi înlocuită cu încrederea, cu speranţa, cu puterea iubirii de a atrage în experienţă o iubire reciprocă. Frica spune că nu crezi în iubire şi, dacă-i aşa, cum să atragi iubirea când crezi că ea poate fi confundată? Sigur, ai dreptate; dragostea poate fi confundată, poate fi falsificată, poate fi... învăluită în machiaj, dar acestea toate nu întârzie să apară, atunci când celălalt pare că te iubeşte pe tine, dar iubeşte ce ai, de fapt. Noi putem identifica simptomele iubirii false. Femeia din exemplul nostru ne-a dezvăluit, deja, un simptom; oricât de sărac ai fi, iubirea te îmbie să cumperi o floare într-un moment frumos. Dacă este în tine, iubirea se manifestă, nu există cale să scapi de simptomele ei, cum nu există cale să te sustragi simptomelor care trădează absenţa iubirii. Când un om iubeşte, devine ca un om care-a băut în exces, se dezinhibă. Oricât de sărac ar fi, omul care iubeşte găseşte mijloace să exprime ceea ce simte. Fie că aşază meticulos un ghiocel în ierbar şi ţi-l dăruieşte, fie îţi cântă sub fereastră sau începe brusc să compună poezii, fie că-ţi dă un diamant sau o pereche de papuci de la târg, el manifestă sentimentul. Prin daruri manifestăm iubirea, prin felul în care ne comportăm, prin vorbe, prin atingeri, prin tot ce facem. În loc să ne înfricoşăm de absenţa iubirii celuilalt, căci asta riscă să atragă către noi chiar ceea ce nu ne doirm, putem învăţa să înţelegem simptomele lipsei de iubire şi, atunci când ele se exprimă clar, să nu ne mai lamentăm, să nu le mai spunem „nu”, ci să le înţelegm ca pe un dar, ca pe-o dezvăluire pe care existenţa ne-o face pentru binele nostru. Iubirea este şi, atunci când este, devine vizibilă, manifestă şi din cale afară de clară.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de