x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cu mâna pe Biblie şi ochii-n paişpe

0
Autor: Dragos Moldovan 12 Apr 2011 - 19:15

Substanţa elementară a naţiunii ăs­te­ia este creştină, lucru evident în ori­ce manifestare, fie ea de natură oficială ori comemorativă. Fibra po­po­ru­lui român, structura lui de rezistenţă sau, hai să o „lăsăm mai moale”, natura intimă ori laitmotivul spiritual este ortodoxismul. Am cunoscut romano-catolici, greco-catolici, ro­mâni care nu se deosebesc prin nimic de pravoslavnicii mâncători de mici şi băutori de bere. Se miră unii şi alţii, într-o stupidă consternare, cum de încrederea românilor în Biserică (şi aici, iertat fie-mi păcatul dacă el exis­tă, eu cred că e vorba despre Biserica Ortodoxă) este atât de mare când, la tot pasul, poţi constata că preoţii sunt oameni pe care îi poţi atinge cu mâna. O explicaţie ar putea fi: cre­di­nţa ortodoxă înseamnă îngenun­che­re, dar nu în sensul robirii im­be­cilizatoare, ci în sensul cava­le­resc al încrederii.

Gata, că m-a luat metafizica pe dinainte, m-a lovit valul gândirii ca un tsunami devastator. Ce vreau eu să spun este că alde noi credem în Dumnezeu în felul în care ne este El pre­dicat de Biserica Ortodoxă, în special. Chestia asta are şi n-are legătură cu viaţa de zi cu zi. Pen’ că noi suntem, aşa, cam lumeţi. Adică Dumne­zeu poate fi un bun partener de şpriţ, dar dacă face mofturi, pardon! S-ar putea ca unii să considere chestia asta ca fiind dacă nu o blasfemie, atunci măcar o decădere din dreptu­rile de bun creştin. Dar eu cred că cei mai mulţi români creştin ortodocşi se raportează la Iisus Hristos ca la cel mai bun prieten. Cu care îşi permit multe. Îl mai sar din program câteodată. Îl provoacă la lucruri care, se ştie, nu Îi fac plăcere. Încearcă să-L şmecherească, da’ nu cu răutate, aşa, doar-doar o ieşi, ca la un rând de bere în plus. Îl „minciunesc”, dar nicioda­tă nu-L mint cu adevărat. Sunt absolut sigur că majoritatea zdrobitoare a românilor s-ar cutremura numai la ideea ori aluzia că Iisus Hristos s-ar putea încrunta la ei.

E extraordinar de bine să fii creş­tin ortodox (Asta e de la nevastă-mea.). Rigoarea e multă, da’ nu e grea. Di­sciplina există, dar nu e impusă. Pro­ximitatea e adevărată, fie că e vor­ba despre ăla de care te freci în biseri­că, la Sfânta Liturghie, ca-n autobuz la oră de maximă audienţă, fie că e vorba despre Mântuitorul. 

Analogia cu mijloacele de transport în comun este premeditată de la începutul textului. În credinţa lui, altminteri de-a dreptul co­pi­lă­roa­să – în sensul biblic, „lăsaţi co­piii să vină la Mine” –, în credinţa lui spon­tană şi debordantă în multe mo­mente, românul e cu ochii-n paişpe. Poate să se dedice desăvârşit lui Dumnezeu, dar să fie şi foarte atent la portofel. Ţin şi eu post, da’ mă mai şi îmbăt rangă din când în când, că asta e! Când mă văd cu Iisus Hristos Îi explic eu ce s-a-ntâmplat. Cred că genul ăsta de prosteli, de copilării îi plac foarte mult Mântuitorului. Ne luăm angajamente, aşa, pe jumătate. Ce-i al lui Dumnezeu e al lui Dumnezeu, da’ şi ce-i al nostru-i al nostru! Că ce, Doamne iartă-mă!

Ce-i al nostru e clar. Cam totul... Ce-i al lui Dumnezeu e de discutat, pentru că ar fi, de asemenea, cam totul.

De aia, noi, românii ăştia, „simpli cetăţeni cu drept de vot”, avem ochii-n paişpe. Ca nici să nu ne prindă Dumnezeu, nici să nu ne fraierească vreun şmecher, răsărit de te miri unde. Cuvintele spuse pot fi înjurături, dar nu jurăminte. Cum e aia să juri cu mâna pe Biblie că nu faci ceva (Emil Boc, alianţă cu UDMR) şi după aia să-ţi încalci jurământul? Cât de-n paişpe să fii pentru ca să faci aşa ceva?!

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de