Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Substanţa elementară a naţiunii ăsteia este creştină, lucru evident în orice manifestare, fie ea de natură oficială ori comemorativă. Fibra poporului român, structura lui de rezistenţă sau, hai să o „lăsăm mai moale”, natura intimă ori laitmotivul spiritual este ortodoxismul. Am cunoscut romano-catolici, greco-catolici, români care nu se deosebesc prin nimic de pravoslavnicii mâncători de mici şi băutori de bere. Se miră unii şi alţii, într-o stupidă consternare, cum de încrederea românilor în Biserică (şi aici, iertat fie-mi păcatul dacă el există, eu cred că e vorba despre Biserica Ortodoxă) este atât de mare când, la tot pasul, poţi constata că preoţii sunt oameni pe care îi poţi atinge cu mâna. O explicaţie ar putea fi: credinţa ortodoxă înseamnă îngenunchere, dar nu în sensul robirii imbecilizatoare, ci în sensul cavaleresc al încrederii.
Gata, că m-a luat metafizica pe dinainte, m-a lovit valul gândirii ca un tsunami devastator. Ce vreau eu să spun este că alde noi credem în Dumnezeu în felul în care ne este El predicat de Biserica Ortodoxă, în special. Chestia asta are şi n-are legătură cu viaţa de zi cu zi. Pen’ că noi suntem, aşa, cam lumeţi. Adică Dumnezeu poate fi un bun partener de şpriţ, dar dacă face mofturi, pardon! S-ar putea ca unii să considere chestia asta ca fiind dacă nu o blasfemie, atunci măcar o decădere din drepturile de bun creştin. Dar eu cred că cei mai mulţi români creştin ortodocşi se raportează la Iisus Hristos ca la cel mai bun prieten. Cu care îşi permit multe. Îl mai sar din program câteodată. Îl provoacă la lucruri care, se ştie, nu Îi fac plăcere. Încearcă să-L şmecherească, da’ nu cu răutate, aşa, doar-doar o ieşi, ca la un rând de bere în plus. Îl „minciunesc”, dar niciodată nu-L mint cu adevărat. Sunt absolut sigur că majoritatea zdrobitoare a românilor s-ar cutremura numai la ideea ori aluzia că Iisus Hristos s-ar putea încrunta la ei.
E extraordinar de bine să fii creştin ortodox (Asta e de la nevastă-mea.). Rigoarea e multă, da’ nu e grea. Disciplina există, dar nu e impusă. Proximitatea e adevărată, fie că e vorba despre ăla de care te freci în biserică, la Sfânta Liturghie, ca-n autobuz la oră de maximă audienţă, fie că e vorba despre Mântuitorul.
Analogia cu mijloacele de transport în comun este premeditată de la începutul textului. În credinţa lui, altminteri de-a dreptul copilăroasă – în sensul biblic, „lăsaţi copiii să vină la Mine” –, în credinţa lui spontană şi debordantă în multe momente, românul e cu ochii-n paişpe. Poate să se dedice desăvârşit lui Dumnezeu, dar să fie şi foarte atent la portofel. Ţin şi eu post, da’ mă mai şi îmbăt rangă din când în când, că asta e! Când mă văd cu Iisus Hristos Îi explic eu ce s-a-ntâmplat. Cred că genul ăsta de prosteli, de copilării îi plac foarte mult Mântuitorului. Ne luăm angajamente, aşa, pe jumătate. Ce-i al lui Dumnezeu e al lui Dumnezeu, da’ şi ce-i al nostru-i al nostru! Că ce, Doamne iartă-mă!
Ce-i al nostru e clar. Cam totul... Ce-i al lui Dumnezeu e de discutat, pentru că ar fi, de asemenea, cam totul.
De aia, noi, românii ăştia, „simpli cetăţeni cu drept de vot”, avem ochii-n paişpe. Ca nici să nu ne prindă Dumnezeu, nici să nu ne fraierească vreun şmecher, răsărit de te miri unde. Cuvintele spuse pot fi înjurături, dar nu jurăminte. Cum e aia să juri cu mâna pe Biblie că nu faci ceva (Emil Boc, alianţă cu UDMR) şi după aia să-ţi încalci jurământul? Cât de-n paişpe să fii pentru ca să faci aşa ceva?!
