x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cu mare plăcere

0
Autor: Andrei Bacalu 25 Iul 2010 - 00:00
Cu mare plăcere


Acum vreo şapte ani, un anume Armin Meiwes, tehnician de computere, publica pe internet un anunţ neobişnuit. El era în căutarea unui bărbat pe care avea intenţia să-l ucidă şi apoi să-l mănânce. Pare de necrezut, dar a primit peste 200 de răspunsuri. Meiwes l-a ales pe numitul Bernd Brandes şi l-a invitat la ferma sa din nordul Germaniei. Acolo, lui Brandes i s-au oferit tablete somnifere şi nişte băutură. Era încă treaz când Meiwes i-a tăiat penisul, l-a prăjit în ulei de măsline şi i-a oferit şi lui câteva felioare. Apoi, pe când sângera masiv, Brandes s-a întins în cada de baie, iar Meiwes l-a înjunghiat, l-a tranşat şi l-a refrigerat. Timp de câteva săptămâni a consumat sub formă de fripturi cam 20 de kilograme din carnea lui Brandes, la lumina lumânărilor, în cea mai bună veselă şi folosind tacâmuri de argint.

Această întâmplare, cu mult mai şocantă decât incursiunile în canibalism ale psihiatrului ficţional Hannibal Lecter ("Dragonul roşu", "Tăcerea mieilor" şi alte romane de Thomas Harris), este citată de psihologul Paul Bloom. Unde? În "Mecanismele plăcerii - noua ştiinţă despre de ce ne place ceea ce ne place", carte care ne promite "o nouă înţelegere a plăcerii, a dorinţei şi a valorilor". De necrezut, dar adevărat.

Dacă reuşim să trecem de primul capitol, am depăşit canibalismul asociat cu impulsurile suicidale profund masochiste şi vom explora alte subiecte, nu mai puţin bizare. Printre ele, concursurile de strâmbături (!!!), efectul unor imitaţii de plastic al unor scârboşenii (vomă, fecale) şi chiar inimaginabilele probleme ale pornografiei care foloseşte ca actori maimuţele. Toate aceste digresiuni ne conduc însă spre revelaţii complet diferite de cele din cărţile care sugerează că îţi poţi găsi fericirea făcând ordine în dulapuri şi cămări.

Bloom susţine că multe dintre plăcerile umane au un caracter universal. Ele nu sunt însă un simplu rezultat al adaptării la mediu, ci efectele de multe ori neaşteptate sau accidentale ale unor fenomene evolutive. Multe dintre plăceri sunt efectele secundare ale unei gândiri "esenţialiste", cum era gândirea strămoşilor noştri. Ei trebuiau să împartă totul - plante, animale, fenomene ale naturii - în două categorii, "periculos" şi "inofensiv". Capacitatea de a identifica esenţialul măreşte şansa de supravieţuire.

De pe vremea lui Freud ne este cunoscut "principiul plăcerii", care constă în evitarea durerii şi căutarea plăcerii, formulă care satisface nevoile biologice şi psihologice. Există desigur şi un revers al medaliei, "principiul realităţii", adică amânarea sau diminuarea plăcerii, atunci când este necesar. Bloom vorbeşte despre plăcerile în care imaginaţia joacă un rol esenţial, fie şi în dauna adaptării. De aceea ne plac ficţiunea, filmul, muzica, reveriile, deşi am fi mai câştigaţi formând legături interpersonale, clădind un adăpost sau educându-ne descendenţii. Retragerea într-o lume imaginară este extrem de utilă atunci când plăcerea reală este inaccesibilă, prea riscantă sau presupune prea multă bătaie de cap.

Aceeaşi imaginaţie care îi permitea omului de Cro-Magnon să învingă fiarele sălbatice ne permite acum să ne bucurăm de tot felul de lucruri, de la ciocolată la sos picant, de la poezie şi dramă la o baie cu spumă. Plăcerea nu este pur senzorială, nu ne place mâncarea numai fiindcă are un gust anume, muzica fiindcă sună bine sau arta fiindcă arată deosebit. Ea este afectată de factori mult mai profunzi, de ceea ce credem că este adevărata esenţă a lucrurilor.

Dacă ne bucurăm de obiectele pe care le-a atins cine ştie care persoană celebră sau dacă păstrăm cu sfinţenie desenele copiilor, o facem tocmai fiindcă credem că ceva din esenţa persoanei se află în obiectul cu pricina. Cum am putea explica altfel existenţa colecţiei lui Johnathan Safran Foer, literat care adună de mulţi ani foi albe de hârtie pe care ar fi putut scrie autori ca Paul Auster sau Susan Sontag? Şi, întrucât am pomenit şi unele aspecte ceva mai dubioase ale plăcerii, să ne amintim despre actul de canibalism descris la început, cel avându-i ca protagonişti pe Armin Meiwes şi Bernd Brandes. Ca şi războinicii primitivi care mâncau creierul duşmanului pentru a-i moşteni curajul, Meiwes credea cu tărie că mănâncă esenţa lui Brandes. "Cu fiecare înghiţitură îmi aduceam mai bine aminte de el", spunea agresorul despre victimă. Şi adăuga la interogatoriu că, datorită faptului că Brandes vorbea bine englezeşte, a început şi el să pronunţe mai corect.
Poligloţi din toate ţările, feriţi-vă!
Citeşte mai multe despre:   special,   observator,   păreri

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de