Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ion s-a întors în satul său din nordul Bucovinei cu o maşină nouă. Maşina are număr de Torino, iar Ion este mândru de ea. De fapt, această maşină este semnul reuşitei sale.
Nimic nu-i sintetizează mai bine ambiţiile, sentimentul de mândrie, curajul de a fi plecat la lucru în Italia decât această maşină nouă. Şi care se vede clar că e nouă. De fapt, Ion a cumpărat-o la mâna a doua, dar cum maşina nu avea decât 10.000 de kilometri la bord şi fusese bine întreţinută, părea ca nouă.
Tot nouă pare maşina şi în curtea casei din satul lui Ion, lângă această casă neterminată, dar care este şi ea nouă. Ion lucrează de aproape opt ani la ea, a ridicat-o încetul cu încetul. Iar în vara asta îi pune termopane.
Înainte de toate, însă, Ion vrea să le arate celor din sat că a realizat ceva în viaţă. Casă nouă, maşină nouă, copiii daţi la şcoală în Italia, toţi au telefoane mobile, soţia a venit coafată, a adus câte un mic cadou la toate rudele... Ion se simte în sfârşit om, ceea ce în Italia nu prea i se întâmplă. În satul său însă este singurul loc în care se simte cuprins de o reală mândrie. N-a stat cu mânile în sân, s-a zbătut, a plecat, a muncit, a făcut ceva, se vede rezultatul.
De fapt, Ion nu avea de gând să vină anul acesta în vacanţă în România, în satul său, dar a fost oarecum obligat. Şeful de şantier de la Torino i-a spus că din cauza crizei în luna august nu va mai fi de lucru. Atâta pagubă şi-a spus atunci Ion, atunci mergem în august în România. În timp ce se plimbă cu maşina sa nouă de la o rudă la alta şi în timp ce lumea îi priveşte fascinată numărul de Torino, nimeni nu ghiceşte lupta care se dă în sufletul lui Ion. Pentru că la toamnă nu se ştie dacă va mai găsi de lucru. Sigur, nevasta are deja "reţeaua" ei de familii italiene unde spală, curăţă, calcă şi se ocupă de copii...
Ion ştie că nevastă-sa, obligată să se ocupe de copiii altora, şi i-a neglijat pe ai săi. Nici unul nu citeşte, toţi se uită în prostie la televizor. La şcoala unde i-a dat, copiii de italieni nu se prea joacă cu copiii de români, care fac un grup aparte... Fiul său mai măricel n-are nici cea mai mică dorinţă de a continua să înveţe, tot ce visează este să poată lucra undeva cât mai repede ca să-şi poată cumpăra scuter.
Pentru moment, însă, Ion nu prea are chef să se gândească la toate acestea. E în vacanţă la el, în satul în care s-a născut, şi vrea să guste până la capăt sentimentul că e privit cu respect, că e chiar invidiat de unii, că reuşita lui e recunoscută.
Un sentiment pe care, timp de 345 de zile pe an, la Torino, nu-l are. Ion ştie că într-o zi se va întoarce acolo în sat, poate la pensie. Dar copiii? Cine ştie, s-ar putea ca ei să-şi continue viaţa în Italia. De altfel, au început să vorbească prost româneşte... Când se vede cu alţi consăteni de ai săi care, ca şi el, s-au întors pe timpul verii din Italia, Ion îi salută spunând "Ciao!". Mai în glumă, mai în serios, cei care vin din Italia mai schimbă între ei câte o frază în italiană. De fapt, se testează reciproc, să vadă câtă italiană au învăţat şi cât de bine o vorbesc.
Expresiile italiene au invadat de altfel tot satul. Şi bătrânele care nu s-au mişcat în viaţa lor din sat încep să spună "Ciao!". "Ciao Fănică, Ciao Gheorghiţă!"
Dacă ar găsi de lucru în România, Ion nu s-ar mai întoarce la Torino. Dar în România oamenii sunt plătiţi prost, iar Ion are nevoie de capital. Încă doi sau trei ani, îşi spune Ion, îmi fac plinul şi vin acasă. Problema este însă că niciodată cel pornit după capital nu îşi face plinul... Ion nu-şi pune probleme metafizice. Faptul că sute de mii de români au plecat în Italia, ca şi el, îi ajută să suporte mai uşor umilinţele pe care le îndură la Torino.
De o vreme însă îl roade o îndoială: începe să fie din ce în ce mai sigur că statul italian nu le va ridica niciodată o statuie sutelor de mii de români care în ultimii 15 ani au asumat cele mai grele şi umilitoare munci din Italia. După cum nici statul francez nu le-a ridicat statuie sutelor de mii de italieni care, la sfârşitul secolului al XIX-lea, au construit drumuri şi poduri în Franţa, fiind consideraţi inculţi, necivilizaţi şi chiar periculoşi. După cum nici statul german nu le-a ridicat statuie sutelor de mii de turci care, după al doilea război mondial, au venit în masă ca să lucreze în Germania. Ion înţelege că aşa merge progresul: cei săraci lucrează la cei bogaţi.
Toată povestea aceasta este înscrisă pe numărul de înmatriculare al maşinii lui Ion, pe numărul său de Torino, numai că nu se vede.
