Cu ochii către cer

Nici nu-mi mai aduc aminte când am început să nu mai cred în fericire.

Mi-ar fi simplu să mă agăţ de această ultimă perioadă a vieţii mele, în care mi-am înnegrit de tot orizonturile, dar îmi dau seama că nu ar fi corect. De fapt, nu ştiu dacă am crezut vreodată, cu adevărat, că perfecţiunea aceea pe toate planurile, pe care o caută cei mai mulţi dintre noi şi pe care unii o numesc, convenţional, fericire, există. Mă uit în jur şi detaliile realităţii mă trag în jos, de fiecare dată când inima mi se ridică spre speranţă, mă uit în jur şi acest tablou egoist al lumii îmi coboară gândurile din ideal către rutină.

De cele mai multe ori, când simt că nu mai pot, când îmi tremură genunchii de neputinţă şi resemnare, când mi-e frig şi nu ştiu de ce, când nu am putere în voce să spun ce-i cu mine sau când nu am cu cine vorbi despre acestea toate, nu caut fericirea, ci îmi găsesc consolarea dacă mă uit spre cer. Ziua, când albastrul lui îmi orbeşte tristeţile, mă agăţ copilăreşte de nemărginirea de deasupra mea, deschid ochii larg, de parcă aş vrea să cer cu împrumut puţină linişte şi mi se face teamă şi să clipesc, ca nu cumva să treacă neobservată vreo nuanţă a orizontului. Noaptea, cerul este singurul întuneric pe care îl respect. Aproape că văd prin negrul orelor târzii, aproape că mă identific cu lumina constantă a lunii şi a asfinţitului. De când am scris ultima oară şi până azi, se pare că s-au schimbat multe. S-a trecut în alt an, s-a mai bifat o convenţie în calendarele noastre obosite. De atunci şi până acum a nins. A prins şi Capitala noastră aer de decembrie, s-a mai luminat puţin peisajul monoton al bulevardelor indiferente, pe care le traversăm zi de zi.

Au trecut şi binecunoscutele Sărbători, începem să ne întoarcem la normalitate. N-o să mai existe scuze, nu vor mai fi valabile pretextele de iarnă, nu se vor mai lua în calcul clişeele anului nou. De acum nu ne mai cere nimeni să fim mai buni, nu mai insistă aproape nici unul dintre cunoscuţi să lăsăm deoparte tristeţile şi problemele, ca să ne putem bucura pe deplin de tradiţii, de cozonac, de colinde. Au început să se aprindă luminile mari în case, lumea nu mai caută intimitate. În curând, e cazul să strângem beculeţele din brad şi să le punem, ordonat, în aceeaşi cutie de carton, prăfuită şi neglijată, pe care o vom înghesui, iarăşi, undeva, în cămară sau în pod, unde nu am apucat să facem curăţenie, până peste un an, când o vom lua de la capăt cu toate obiceiurile. Se vor întoarce oamenii către case, ne vom aminti că, de fapt, nu suntem nici pe departe fericiţi, vom abandona zâmbetul de sărbătoare ca să ne pierdem, cum a devenit firesc, într-o încruntare cu care ne-am obişnuit de ani şi ani. şoselele au început deja să se aglomereze, nimic nu e altfel, nimic nu e nou.

Pentru că, de data aceasta, nu m-am putut bucura de toate, pentru că ochii mei au rămas blocaţi pe imaginea acelui cimitir înzăpezit, de care mă leagă totul, în care e frig şi, parcă, e noapte tot timpul, am avut vreme să fiu atentă, mult mai atentă decât în alţi ani, la oamenii din jur, la pustiul străzilor, la liniştea de pe trotuarele vecine, la ferestrele din zonă, prin care pâlpâie, încă, lumini confuze şi umbre discrete. Am observat că e la modă, atunci când ţi-e greu, să te minţi singur sau măcar să te hrăneşti cu speranţele deşarte pe care le alimentează cei din jur, cu sfaturi date cu bună-credinţă, care devin, brusc, foarte valoroase. De fapt, nu prea mai există tratament pentru nefericire. Nimic nu ne poate face bine, nimic nu ne poate estompa tristeţea. Nici trecerea într-un alt an, nici întâmpinarea unei perioade de sărbătoare, nici clinchetul alarmant al celor binedispuşi, nici mesajele cu urări de bine, nici monotonia propriei existenţe, nici fumul care iese pe hornul caselor cu familii reunite, nici dorinţa de a fi puternic, nici acceptarea clişeelor, nici autoiluzionarea.

Mi-e greu să cred că există oameni fericiţi. Definiţiile de dicţionar ale acestei stări nu mă conving deloc. În mijlocul tuturor acestor dezamăgiri, un zâmbet înseamnă enorm. Eu am învăţat să mă mulţumesc cu puţinul pe care-l oferă o după-amiază liniştită, în care nu mai vin veşti proaste, în care nu mi se cere să fiu altfel decât simt că pot fi, în care apropiaţii mă acceptă aşa cum sunt, fără reproşuri, în care pot ridica liber ochii către cer. Nu mai ştim să fim fericiţi. Suntem doar mai mult sau mai puţin trişti.