Cu tristeţe, domnului Iacob Zimbler

Niciodată nu-mi găsesc răgaz să scriu o scrisoare. Mi-e ruşine pentru noianul de datorii epistolare neonorate, pentru neputinţa de a duce un plic la poştă. Cred că ultima mea scrisoare datează din vremea armatei şi era adresată mamei. Rămânând sincer cu mine, trebuie să recunosc jenat că nu timpul mă împiedică să scriu, ci incapacitatea de a închipui un dialog oarecum abstract. Asta e. Cer iertare.

Dator sunt domnului Iacob Zimbler, ziarist şi scriitor, în vârstă de 86 de ani, care trăieşte în Haifa. Nu ne-am văzut niciodată, dar am primit numeroase dovezi de admiraţie pentru cazna mea jurnalistică, generoase şi nemeritate. Graţie domnului Zimbler, multe din articolele mele tipărite în acest ziar au fost preluate în revista Minimum a regretatului Mirodan care, înţeleg, s-a prăpădit de curând şi o dată cu el şi productul în limba română atât de căutat de comunitatea, extrem de numeroasă în Israel, a celor născuţi pe meleagurile noastre.

Israelianul, originar dintr-un sat din Bucovina, a părăsit România acum o jumătate de secol, dar patria natală nu s-a ofilit niciodată în sufletul său rămas prizonier atâtor amintiri. Una, neştearsă, e a pădurilor, unice în lume, crede domnul Zimbler. Să transporţi cu tine, pe malul sudic al Mediteranei, foşnetul şi aroma de seară a ulmilor şi paltinilor şi fagilor atât amar de timp arată puterea unui om de a iubi.

Colegii mei de la Jurnalul Naţional au declanşat un fel de campanie de presă, interogativă şi tragică până la urmă, dacă mai merită să iubim România sau să mai trăim aici. Dacă s-o iubim dinlăuntrul ei sau de departe. Iată, Iacob Zimbler n-a încetat s-o iubească de departe. Dacă ar fi trăit aici, poate că unele avânturi sufleteşti i s-ar fi uscat.

Graţie prietenei noastre comune, doamna Olguţa Gavrilescu, pensionară din Drumul Taberei, un minunat exeget al operei mele, atâta cât s-a adunat până acum, am reuşit să dialoghez telefonic cu domnul Zimbler. Ne-am bucurat reciproc să ne auzim. N-ai zice c-a plecat din România acum aproape 50 de ani. Vorbeşte perfect româneşte, e abonat la câteva posturi de televiziune de la noi cu emisie internaţională, e la curent cu multe. Pădurile, m-a întrebat condeierul israelian, ce fac pădurile? Formidabilele păduri româneşti.

Am fost şocat. Mă întreba ca de un prieten drag. Ce să-i răspund? Că prietenul lui a murit sau agonizează infirm? Că jumătate din pădurile Moldovei şi Bucovinei, prin complicitatea unor politicieni nemernici, au fost rase de pe faţa pământului de unul Omar Hayssam şi de alţii ca el? Că pădurea pe care eu am moştenit-o de la părinţii şi bunicii mei, aproape 80 de hectare între Prahova şi Buzău, a fost furată toată cu complicitatea paznicilor forestieri (o damigeană de ţuică pentru un camion de trunchiuri de stejar), iar eu am refuzat să mai primesc nişte dealuri chelite care au luat-o la vale peste satul Buda?

Bunicul meu a plantat arbori până a murit, iar când avea nevoie de lemne cumpăra din alte părţi. E o minciună să spui că proprietarii, adevăraţii, legitimii proprietari îşi jefuiesc avutul. Ce să-i spun domnului Zimbler, care a plecat în Ţara Sfântă păstrând în el zeci de ani dorul codrilor la poalele cărora s-a născut? În tinereţea lui a lucrat la o revistă dependentă de ministerul pădurilor de atunci.

Azi avem un minister care e al mediului şi al pădurilor, un nonsens lingvistic de parcă pădurile n-ar fi şi ele mediu! Îmi povesteşte că a lăsat în România o iniţiativă de încurajare a plantărilor de păduri care se chema (se mai cheamă şi azi, dar din ce în ce mai anemic) Luna Pădurii. Am lansat, povesteşte interlocutorul meu, şi un timbru filatelic, nu mai ştiu prin ce an era, cu Luna Pădurii.

Poate îi convingeţi pe cei care se ocupă azi de Romfilatelia să tipărească un astfel de timbru. Sunt mulţi filatelişti, copiii sunt sensibili la astfel de subiecte. Copiii sunt sensibili într-adevăr, domnule Zimbler, la subiecte sensibile, dar pe noi, cei mari, ne-au cam lăsat auzul candorii şi văzul celor perene şi drepte. Drept e să ne ocupăm de viaţa noastră şi de ce lăsăm copiilor noştri, dar pare-se că nu le lăsăm decât amintirea unei tornade jefuitoare care a smuls din rădăcini nu doar arborii copilăriei dumneavoastră, ci şi încrederea noastră în ziua de mâine.

Nu i-am spus asta scriitorului de 86 de ani (sper să trăiască 120 de ani, cum îşi urează evreii) şi nici altele care mă dor. Câteva ceasuri după această convorbire am rămas contaminat de tonicul său idealism şi am visat să-mi iubesc şi eu patria, asemeni lui. Mai pot oare?

P.S. Scârboasă ameninţarea lui Traian Băsescu la adresa demonstranţilor în cărucioare şi cârje. Ce vei face dacă aceşti rezervişti ai foamei, reactivaţi după o veşnicie de foame comunistă, vor ataca cu gingiile, fiindcă dinţi nu mai au, zidurile Cotrocenilor? Vei pune, înţeleg, mitraliera pe ei. A mai pus-o unul pe care-l copiezi şi pe care l-ai depăşit deja. Pădurile, m-a întrebat condeierul israelian, ce fac pădurile?