x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cu un picior în alte vremuri

0
Autor: Tudor Octavian 18 Mar 2010 - 00:00
Tot ce i se spusese în şedinţele de partid de dinainte de 1989 că trebuie să simtă un comunist adevărat - să nu aibă adică altă grijă decât creşterea producţiei de fontă pe cap de locuitor, să nu-i pice bine nici o masă până ce nu va fi lichidată sărăcia în lumea a treia şi să aibă numai sentimente de clasă, indiferent că era vorba despre dragostea trupească sau despre contactele întâmplătoare de la mare cu turiştii nemţi - domnul Apetrei a început să simtă abia după douăzeci de ani de la căderea lui Ceauşescu.

Totul a pornit de la nişte secvenţe "No Comment" de la televizor. Văzând ce foamete e în câteva ţări din Africa, domnul Apetrei şi-a pierdut complet pofta de mâncare şi a trebuit să fie hrănit în spital cu perfuzii.

La câteva zile după ce a ieşit din spital era să fie călcat pe trecerea de pietoni de un Audi condus de un golan obraznic din Dorobanţi. Aşa i s-a declanşat o ură de clasă de-i venea să facă moarte de om numai când trecea cu autobuzul 131 prin zonă. Să nu-mi ceară cineva să cobor în Dorobanţi, i-a zis domnul Apetrei soţiei, că nu mai răspund de mine!

Şi, cum un sentiment trage după el altul, italianul, care a cumpărat turnătoria de fontă de unde domnul Apetrei urma să iasă peste doi ani la pensie, a redus întâi producţia pe cap de angajat şi apoi a redus angajaţii pe cap de producţie. Rămas fără lucru, domnul Apetrei a făcut o ură internaţionalistă în formă finală, exact ca aceea de care a vorbit Lenin în toamna lui 1921, în faţa muncitorilor de la uzinele Putilov, când i-a îndemnat să-i alunge pe străinii care sugeau sângele poporului. Altfel spus, domnul Apetrei s-a trezit de la o zi la alta că simte exact ce simţeau proletarii bolşevici din Moscova în 1921.

Oricâte cărţi şi articole denigratoare despre forţele obscure care abia aşteaptă să-i cotropească ţara ar fi citit domnul Apetrei în anii comunismului, forţele acestea obscure au căpătat dintr-o dată un chip în ziua în care magazinele de la parterul blocului au fost cumpărate de nişte arabi mustăcioşi.

Domnul Apetrei locuia în Blocul A7 din Aleea Cerbului de treizeci şi şapte de ani. Ţara, pentru domnul Apetrei, a fost dintotdeauna tot ce găseai întotdeauna la locul lui. Graniţele patriei, bunăoară, erau dintotdeauna la locul lor. La fel ca şi aprozarul şi băcănia de la parterul blocului A7. Că domnul Buzăverde şi tante Cornelia făcuseră ei ce făcuseră şi puseseră mâna pe magazinele unde până în 1989 fuseseră gestionari ţinea tot de ideea dintotdeauna.

Dar de ce a trebuit să se spânzure tante Cornelia şi domnul Buzăverde să-şi ia lumea în cap, iar spaţiile de la parter să fie cotropite de nişte grăsuni, care vorbeau de parcă tocmai li se oprise ceva în gât, domnul Apetrei nu avea cum să înţeleagă.

Şi iarăşi a mai făcut câţiva paşi în alte vremuri, simţind exact ce simţise şi un mujic din gubernia Tula în 1917, când a intrat cu toporul în mână în palatul din Petrograd al contelui Ivan von Grossenstein.

Ce părere ai de arabii ăştia?, a întrebat-o plin de pesimism domnul Apetrei pe doamna Apetrei. Mai rău de atât nu se poate! Ba se poate, a zis doamna Apetrei, care era din fire mai optimistă, fiindcă le-au şi vândut. Ştii cine le-a cumpărat? De unde să ştiu?, a ridicat din umeri domnul Apetrei. Ba ştii precis: fostul vostru secretar PCR de la turnătoria de fontă, împreună cu securistul ăla care trăgea de tine să te facă informator.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de