x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cui ar folosi un leu în genunchi

0
Autor: Adrian Vasilescu 20 Sep 2010 - 00:00
Oare tentativa unor analişti de a introduce în dezbaterea publică ideea că Banca Naţională ar fi greşit drumul când a ales să nu deprecieze excesiv leul - provocând astfel mari suferinţe populaţiei şi economiei reale - nu cumva pleacă de la o confuzie? Concret: nu cumva cursului leu-euro îi este hipertrofiată funcţia de medicament de grupurile ce pledează pentru îngenuncherea monedei naţionale, fiindu-i ignorată cealaltă funcţie, generală, de termometru al economiei?

Să presupunem că în 2008, anul ce a prefaţat recesiunea, apoi în 2009 şi 2010, ani de recesiune grea, BNR ar fi intervenit agresiv în piaţa valutară. Şi, drept urmare, ar fi ţintit un curs de 7 lei/euro sau chiar de 12 lei/euro... cum i s-a reproşat că n-a făcut. Dacă, aşadar, ar fi mizat pe cartea deprecierii forţate, alegându-şi ca ţel brutalizarea leului şi slăbirea lui excesivă, e limpede că avea şi capital, şi expertiză, şi personal capabil să îndeplinească un astfel de obiectiv chiar şi pe o piaţă atât de sensibilă şi de complexă cum este piaţa noastră valutară. Desigur, costurile ar fi fost mari. Foarte mari. Banca Naţională ar fi fost nevoită să cheltuiască timp, energie şi bani ca să smulgă leul din matca realităţii determinate de legităţile pieţei şi să impună o minciună, un curs artificial. Ce ar fi obţinut în schimb? În nici un caz alinarea suferinţelor populaţiei şi nici vindecarea rănilor economiei reale. Dimpotrivă, suferinţele ar fi fost mai mari şi mai multe. Iar recesiunea ar fi fost şi mai grea.

Să judecăm. În plan extern, piaţa noastră valutară ar fi fost decuplată de la sistemul pieţelor din regiune. După ani mulţi, între 2000 şi 2008, în care Banca Naţională a luptat din răsputeri ca să înfăptuiască şi să consolideze o cuplare solidă. Astăzi, în vremuri de criză, este o certitudine că mişcările cursului leu- euro sunt bine racordate la ritmurile cursurilor de schimb ale valutelor ţărilor vecine. Dacă n-ar fi fost aşa, după ieşirea din recesiune am fi avut de aşteptat ani mulţi ca investitorii să-şi întoarcă faţa spre noi.

În plan intern, Banca Naţională ar fi pierdut unul dintre stâlpii de bază ai stabilităţii financiare a ţării: stabilitatea pieţei valutare. Deşi BNR nu are o ţintă de curs, are totuşi misiunea de a veghea la stabilitatea financiară a ţării. Or, cu un leu depreciat forţat şi, mai ales, fără rost, piaţa valutară s-ar fi destabilizat. Mai departe, stabilitatea financiară ar fi trecut prin suferinţe cumplite. Apoi, dacă BNR ar fi pus tunurile pe piaţa valutară, provocând astfel o depreciere puternică a monedei naţionale, ar fi însemnat să golească băncile de valută. Şi să le dea în schimb lei, deşi nici o bancă nu duce lipsă de lei. Totodată, economia românească, bazată în mare parte pe importuri, ar fi fost lovită dramatic de un leu mult prea slab. Dar şi mai lovită ar fi fost acea parte a populaţiei care s-a împrumutat în valută.

Ar fi câştigat exportatorii? Nicidecum. Exporturile au căzut nu din cauza unor pierderi de competitivitate prin curs, ci din cauza restrângerii comenzilor externe. Iar acum cresc, deşi leul se apreciază uşor, pentru că revin multe dintre vechile comenzi. De altfel, este semnificativ faptul că vocile care cer un leu puternic depreciat nu sunt din rândurile exportatorilor, ci din sfera trezoreriilor.

Banca Naţională nu dă ceasul înapoi, cum a fost acuzată. Ceasul merge în sensul lui firesc. Înainte. Nu poate fi însă evitată o întrebare cardinală: ce fel de tensiuni s-ar fi eliberat, aşa cum s-a afirmat într-o recentă dezbatere, dacă BNR ar fi intervenit agresiv şi ar fi depreciat dramatic leul? Cursul, aşa cum s-a mişcat, depreciindu-se rezonabil de la 3,1 în vara lui 2007 la 4,2 în prezent, atenuează în bună parte presiunile exercitate de companiile în care proliferează lipsa de eficienţă şi indisciplina financiară. Având, în acest sens, şi rol de medicament. Dar nu cu preţul prăbuşirii monedei naţionale. Leul, care s-a depreciat atât cât a fost necesar, şi-a reaşezat poziţia în raport cu valutele internaţionale, cu deosebire faţă de cele din regiune. Acum, chiar se apreciază uşor. Iar tensiunile cu care ne confruntăm în prezent, cele mai grave fiind deficitul fiscal şi contracţia consumului din cauza reducerii salariilor bugetare, au nevoie de o altă terapie şi nicidecum de un leu slăbit prin intervenţie forţată.

Deprecierea monedei are şi ea o limită. Dincolo de această limită, deprecierea face numai rău şi nici un fel de bine. În plus, un leu înviorat ar putea oricând să fie locomotiva care să tragă înainte multe sectoare economice. Desigur, folosind combustibil neinflaţionist. Şi luând în serios austeritatea şi disciplina financiară.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de