Cui pe cui se scoate

Cand Victor Ciorbea, premier fiind, a citit un discurs presarat cu mult prea multe figuri de stil, toata lumea a ras. Presa a luat peste picior fraza "trebuie sa avem speranta, sa vedem cu totii luminita de la capatul tunelului". Sau pe cealalta: "Ca si in Biblie, Guvernul nu va da peste pe degeaba, ci undita sa invatati sa pescuiti, ca sa aveti pe saturate!".

In an de gratie electorala, luminita de la capatul tunelului este, mai mult ca oricand, multimea romanilor plecati la munca in strainatate. De la 500 pana la o mie, doua sau chiar trei-patru mii de euro, romanii care lucreaza legal in strainatate, dar si ceilalti sunt speranta familiilor ramase acasa, dar si a finantistilor romani. Cum ar putea fi altfel cand deficitul de cont curent a fost echilibrat, devenind finantabil, de valuta trimisa in tara de capsunari, doici, menajere, constructori etc.

Asa se face ca cifra, de-a dreptul inspaimintatoare, de 6,5% din PIB, a devenit un 5,8% din PIB ca valoare a deficitului contului curent - ceea ce asaza pe alta baza orice negociere financiara, orice calcule pentru viitoarele repartitii de fonduri si orice prognoza privind inflatia.

Tot deficitul contului curent si explozia creditului de consum au dus si la adevarata psihoza a ratelor, din preajma Craciunului. Au crescut importurile, strigau oficialii nostri! Ne punem in pericol stabilitatea financiara, iiacompaniau si oficialii FMI! Toata aceasta tevatura a tinut pana cand ministrul Finantelor a iesit din cabinetul ministerial si ne-a dat bomba: itele nu sunt chiar atat de incalcite pe cat pareau. Stam mai bine cu valuta decat credeam. Importurile au crescut, ce-i drept, dar nici exporturile cu lohn romanesc nu au batut pasul pe loc. Una peste alta, trebuie sa fim precauti, dar nu exagerati.

Si finantistii, si bancherii ne arata acum, discret, undita, ca sa invatam sa pescuim pentru a rezista tranzitiei. Mai putem lua un credit-doua, dar sa nu sarim calul. Ne mai putem cauta doua slujbe, ca sa putem achita ratele si dobanzile alea at.t de mici, ca nici nu se vad. Dar speranta de echilibrare a deficitelor nu prea vine, din pacate, din munca la statul-stapan, ci mai degraba din afara granitelor. De acolo de unde, in principiu, ar trebui sa ne asteptam mai putin.

Cum cei mai multi romani plecati la munca in strainatate sunt in Europa, valuta trimisa in tara este euro. Si cele mai multe rate pentru bunurile de folosinta indelungata sunt, de regula, tot in euro. Si casele se vand, in principiu, tot in euro. Si chiriile se stabilesc in euro. Si, in general, cand vine vorba despre orice fel de plata, raportarea se face automat la euro. Nimeni nu mai are rabdare sa astepte integrarea financiara, care ar urma sa vina prin 2010, cand si moneda noastra oficiala va fi euro. Si tot euro a salvat si deficitul de cont curent, care ne-ar fi facut viata economica un iad, daca ram. nea la aproape 7%.

Cu alte cuvinte, cui pe cui se scoate. Ne-am speriat de creditele in moneda europeana, dar ne-am ajustat deficitele cu moneda europeana, ne vin in banci, in conturi personale, tot sute, mii de euro. Ca o luminita de la capatul tunelului. Dar si ca un pescar care a deprins meseria pe furate. Ca asa se invata mai bine.