x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cum a verificat că oile nu sunt proaste

0
Autor: Ion Cristoiu 05 Iul 2009 - 00:00
Cum a verificat că oile nu sunt proaste    Gabi Boholţ/Jurnalul Naţional


Lui Ghiţă Ghiţulache aparatul de radio i l-a dat un turist american venit la Schitul de sub Munte într-o excursie în jurul lumii. Respectivul se rătăcise de grupul care se oprise pe buza unui mal ca să se tragă în poze cu muntele în faţă şi văile în spate. Spre norocul lui, cum avea să se vadă un pic mai târziu, tot foindu-se ca să iasă şi cei rămaşi pe la margine, malul se dărâmă. Grupul dispăru sub stratul de pământ. În locul lui apăru cu cavaler cruciat cu armură cu tot, deşi un pic ruginită.



Ghiţă Ghiţulache era cioban angajat cu carte de muncă la un om de afaceri din Floreşti. După ce fusese cât p-aci să dea faliment cu o fabrică de cătuşe, respectivul intrase în afaceri cu oi. Îşi cumpărase câteva turme, îşi angajase ciobani cu carte de muncă şi uniformă, cărora le dăduse şi câte un caval, potrivit normelor europene, şi era în discuţie cu Ministerul Industriilor ca să cumpere Combinatul de aluminiu din Floreşti pentru a-l transforma în Fabrică de caş proaspăt şi, mai ales, ecologic.

Ghiţă Ghiţulache fusese, pe rând, după 1992, când se restructură Combinatul, vopsitor de borne de pe marginea drumurilor judeţene, cu perspective de a ajunge la şoşelele naţionale, începător de aplauze la un circ ambulant, al cărui măscărici avea nevoie ca de un drog de simpatia publicului, cântăreţ la fluier înaintea unui magazin de artizanat din Floreşti şi călăuză de contrabandişti pentru transporturile de conuri de brad.

Acum era cioban. Cioban cu uniformă şi caval. Uniforma trebuia purtată pe tot timpul orelor de program, iar cavalul trebuia folosit obligatoriu la apariţia unui oaspete străin.

Turistul crezu însă că Ghiţă Ghiţulache face o cerşetorie mai aparte. În loc să întindă mâna, cânta la caval. De aceea vru să-i dea zece dolari. Ghiţă Ghiţulache refuză, pretinzând euro, sub motiv că are mai multă încredere în moneda europeană decât în cea americană. Oaspetele n-avea însă euro. Scotoci însă prin borsetă şi găsi în cele din urmă un tranzistor de unică folosinţă, un aparat care se dădea drept bonus dacă luai mai mult de un tub de pastă de dinţi. Având bateriile încorporate, funcţiona doar cât durau acestea.

După aia, puteai să-l arunci la gunoi.

Ghiţă Ghiţulache şi-l spânzură la gât ca pe un aparat de fotografiat. Îi făcu o atârnătoare dintr-o curea veche, scorojită de atâta purtat şi, deoarece mergea doar pe FM, asculta ce-i pica. Aproape toată scala era sub stăpânirea unui post macedonean de talk-show-uri. În româneşte se prindea un singur post. Era vorba de un post pirat, care emitea dintr-o cămară din Drumul Taberei. Printr-o ciudăţenie, care avea să neliniştească la un moment dat Consiliul pentru Apărarea ţării, postul nu se prindea în Drumul Taberei, ci doar pe dealurile mai înalte de 500 de metri.

Într-o dimineaţă, când tânărul din aparat devenea, de regulă, peste măsură de vesel (n-avea de unde să ştie că respectivul o lua de la prima oră cu băutul), Ghiţă Ghiţulache auzi ştirea potrivit căreia oile sunt deştepte. De fapt, nu era o ştire propriu-zisă, ci un articol publicat în ziua respectivă de toate jurnalele bucureştene şi, între noi fie vorba, nu rezulta prea clar dacă oile, şi nu caprele sunt dotate cu deşteptăciune. Totuşi, când se curmă pălăvrăgeala, luându-i locul o melodie doar din tobe, Ghiţă Ghiţulache privi turma din faţa sa. Tocmai atunci o oaie se opri din păscut şi înălţă capul spre el. Lui Ghiţă Ghiţulache i se păru că citeşte în ochii blânzi un sâmbure de curiozitate. - Da, aveau dreptate, oile sunt mult mai deştepte decât par. Oaia se apucă din nou de păscut. Pe Ghiţă Ghiţulache îl apucară însă incertitudinile. Şi dacă se înşela? Simţi nevoia să verifice. Seara, ajuns acasă, se apucă să cotrobăiască printr-o cutie din cămară, unde ştia că nevastă-sa pusese nişte fotografii. Erau nişte poze de familie vechi, prinse în piuneze pe pereţii casei. O dată cu trecerea timpului, privirile celor din fotografii se posomorau fără motiv. Nevastă-sa, care şedea prost cu nervii, nu mai vru să le vadă. Le luă şi le puse în cutia din cămară. Ghiţă Ghiţulache are o fotografie a bunicului de pe vremea când luptase la Cotul Donului. Nu era o fotografie propriu-zisă, ci o poză decupată dintr-o revistă de propagandă împotriva bolşevismului. Fotoreporterul îl pusese să stea lângă un tanc rusesc abandonat la o retragere temporară a Armatei Roşii pentru a putea da instantaneului explicaţia Bravul ostaş român ţine piept maşinii bolşevice. Bunicul său o decupase din revistă şi o trimisese acasă. După ce muri pe front, ai lui pitiră bine poza, să nu dea peste ea ruşii mai întâi, comuniştii, mai apoi. Acum, Ghiţă Ghiţulache se putea mândri cu bunicul său, care-şi dăduse viaţa ca să elibereze străvechile teritorii româneşti. Nu pentru asta luă el bucata de hârtie lucioasă şi o vârî în buzunar. Voia s-o arate uneia dintre oi, luată la întâmplare, să vadă dacă-l recunoaşte pe bunicul lui.

Oaia behăi vesel şi se apucă din nou de păscut. Îl recunoscuse. Şi, astfel Ghiţă Ghiţulache se convinse că ochii lui că oile sunt mult mai deştepte decât par.

*

Zodiacul

Din Zodiacul după care-şi orânduia viaţa Ion Istrate din Vintileasa Centru, după ce l-a găsit în pod, pe când căuta un ham dinainte de colectivizare:

10 Făurar 1930

Copiii născuţi în luna Făurarului, dacă vor fi galbeni la culoarea părului şi albaştri la culoarea ochilor, vor şti a ghici secretele vremii. Vor şti când vin nourii şi când vine seceta. Vor afla când are să cadă ploaia bună. Să nu-i bateţi şi să nu-i suduiţi.

Duminică, 11 Făurar

Pruncii născuţi între 1 şi 15 din luna aceasta, dacă vor avea ochii negri, vor fi crânceni la mânie şi nu vor avea împăcare cu fraţii, nici cu surorile.

Fata cu ochi negri născută între 1 şi 15 va avea plăcută înclinare spre găteli cu cârmâz şi beteală.

12 Făurar

E bine ca în ziua aceasta să nu se tragă glonţ, nici alice în urma iepurilor."

13 Făurar

Zi potrivită pentru drumeţie. Chiar dacă în cer vor fi nouri mari şi pe pământ vifor, pregăteşte-te de drum fără nici o teamă. Să n-ai teamă de lup şi nici de cei ce se îndeletnicesc cu hoţia la drum.

*

Prin centrală
Duminica după-amiază, când erau tarife reduse, vorbeau la telefon prin centrală. Ea mergea din Drumul Taberei până la Palatul Telefoanelor, aşteptând să fie sunată. El o lua pe jos din sat, cale de cincisprezece kilometri, până la Poşta din Centrul Orăşelului. Făcea comanda, după care se aşeza pe banca de lemn de lângă perete, amintind de o laviţă. După o oră de aşteptare, telefonista scotea capul pe fereastra ghişeului şi-i spunea să meargă la Cabina numărul 2.

- Te iubesc!, răcnea el în receptorul de ebonită, atât de tare că, pe scaunele din plastic, legate de duşumele cu lanţuri, cele câteva femei care aşteptau şi ele legătura tresăreau speriate. Telefonista trăgea geamul ghişeului, gata să sară în apărarea receptorului dacă el s-ar fi apucat să-l muşte. Atât de furios striga. Că următorul pas ar fi fost să rupă cu dinţii cutia de ebonită.

De acolo, de departe, de la Bucureşti, venea un firicel de vorbă. Se apropia şi se depărta ca o pânză bătută de vânt.

- Mă iubeşti?, întreba el plângăreţ.

- Vorbiţi?, intervenea metalic centralista de la Bucureşti.

- Vorbesc, vorbesc!, hohotea el, disperat.

Femeii i se făcea milă de el.

- Zice că vă iubeşte, îi transmitea ea cele spuse de fată, pe care o auzea perfect.

- Cât de mult?, se interesa el, mai liniştit acum.

- Întreabă cât de mult - se întorcea centralista către fată.

 - Zice că foarte mult - îi răspundea apoi.

Iar el, deşi nu-i auzise vocea, se întorcea acasă fericit.


Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de