x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cum am fost eu la Biroul Oval

0
26 Iul 2004 - 00:00

Miercuri, 21 iulie 2004, ora 12:40. Peste cinci minute plecam la Casa Alba. Tudor Anghel, responsabilul guvernamental cu jurnalistii, se infige in mijlocul incaperii de la Ambasada, trage din buzunar o hartie si face un anunt crucial pentru destinul nostru de bieti muritori.

Din cei 32 de jurnalisti care-l insotesc pe premier doar 11 vor avea acces in Biroul Oval la intrevederea cu George W. Bush. Asa s-a decis impreuna cu partea americana. Purtatorul de cuvant al Guvernului, Despina Neagoe, a stabilit urmatoarea lista. Ma simt ca in vremurile tulburi ale adolescentei, cand am dat admitere la liceu. Rasuflu usurat. Sunt al cincilea pe lista. Primele patru locuri sunt ocupate de directori. Desi toata lumea imi spune domnule director, eu sunt un biet pensionar de la Biblioteca Academiei. Apelativul director e sinonim cu acel domn sef al mecanicului venit sa-ti repare caloriferul.

SE VOPSESTE CASA ALBA. IN ALB! Arunc o privire in jur. Toti cei cititi sunt pusi la costum. Eu, in schimb, sunt in vesta. Constatarea ma descumpaneste. Si daca in Biroul Oval nu se intra decat in costum?! Il intreb pe Tudor Anghel. "Sunteti jurnalist, puteti intra oricum." Fireste ca exagereaza. Din motive pedagogice. Nu-mi imaginez ca poti intra in Biroul Oval in pielea goala. Nici macar Monica nu si-a permis. N-am incredere in asigurarile lui Tudor Anghel. Il suspectez ca vrea sa fie amabil. Chestiunea costumului va deveni rapid preocuparea vietii mele. Nu mi-am gasit linistea decat cand m-am vazut in Biroul Oval. Ba chiar si atunci m-am asteptat ca dintr-o clipa intr-alta sa fiu dat afara.

Am mai fost la Casa Alba. De fiecare data, tot mai aproape de inima maretei institutii. Mai intai, pe trotuarul de pe care se vede peluza aripii de Nord-Vest. Pe peluza mai apoi. Cu prilejul vizitei din martie, am facut un salt nebanuit. Am ajuns pe peluza interioara. Acum urma sa patrund in Biroul Oval.

Parcurgem toate etapele calatoriilor anterioare. Ne urcam in autocar, descindem in capatul lui Pennsylvania Avenue, trecem pe langa buldozerele care continua sa sape (si data trecuta se trebaluia de zor), dam camerele video sa le verifice dulaul cautator de bombe ascunse in caseta, ne predam celor de la filtre si ajungem in capatul aleii care duce la intrarea in aripa de Nord - Vest. Suntem luati in primire de doua doamne severe, ferm hotarate sa descurajeze prin strigate orice tentativa de a ne abate de la traseu. Una dintre ele ne-a tinut arestati si data trecuta. Cu bastonul pe care-l agita amenintator, pare o bunicuta posesoare a unui testament ravnit de nepoteii faliti. Trecem pe langa reporterii americani care fac stand up de dimineata pana seara si ajungem la sala celebrelor conferinte de presa. Data trecuta, la vizita lui Ion Iliescu, se repara de zor acoperisul Casei Albe. Acum, un ins cu coif din hartie de ziar, urcat pe o schela, vopseste de zor. Vopseste Casa Alba. In alb, fireste! Se vede treaba ca la Casa Alba e ca la Gagesti. Totdeauna se gaseste ceva de trebaluit prin gospodarie. Una dintre insotitoare simte nevoia unui nou instructaj. Vom intra in sala de conferinte si vom astepta cuminti sa fim chemati. Intram in sala de conferinte. Nici vorba insa sa stam cuminti. Ne urcam pe rand la pupitrul purtatorului de cuvant al Casei Albe si ne tragem in poza. Cu o astfel de fotografie, iti sporesc infinit sansele de a obtine un contract de publicitate la Distrigaz sau la CFR-Marfa.

Eu, traversand o criza de intelectualism, ma asez pe un scaun si ma fac ca iau notite. Fericirea de a fi mai mult decat pe peluza, de a fi chiar in Casa Alba, asteptand sa intru in Biroul Oval, nu dureaza mult. Se protapeste in fata mea un ins posomorat, incarcat de placute ca o statie meteorologica de mare altitudine. Fara a spune un cuvant, tipul indreapta aratatorul spre prohabul meu. Am sfeclit-o! Te pomenesti ca nu m-am incheiat la prohab si aici, la Casa Alba, unde se decide soarta lumii, asa ceva e mai grav decat o tentativa de lovitura de stat esuata! Cum nu inteleg, totusi, ce vrea de la mine cetateanul, ma verific. Nu se vede nimic indoielnic. Ridic spre mustrator o privire suficient de nedumerita pentru a-l convinge fara a ma hazarda intr-un dialog din Invatati engleza fara profesor. Pricepand de indata ca sunt, totusi, dintr-o tara aliata a Americii, respectivul imi face semn sa ma ridic si cu destul sau privilegiat, de acreditat la Casa Alba, imi arata o tablita batuta in tinte pe scaun. Ii dibui numele, inflorat artistic pe metal, si inteleg structura incidentului. Ma asezasem pe scaunul lui! Or, se pare, la Casa Alba un asemenea gest e de-a dreptul revoltator, mai ceva decat daca te-ai fi culcat cu nevasta-sa, pe deasupra mai si difuzand poza pe Internet.

Nu trece mult si ma apuca una dintre nevoile fundamentale ale omului: cea de iscodire absolut inutila si idioata. Drept urmare, pornesc intr-o aventura columbiana prin incapere si prin anexe. Ma strecor pe langa tot felul de pupitre, fara sa iau in seama anuntul "Trecerea mai departe interzisa!" si ajung in salita care tine cont ca si faimosii jurnalisti americani sunt oameni. Altfel spus, in incaperea avand pe stanga automatele de cafea, sucuri si de-ale gurii, iar pe dreapta, WC-ul. Nu ma incearca nici una dintre nevoile reclamate de cele doua facilitati. Totusi, var mai multe fise, la intamplare, in aparatul de cafea, sa vad cum functioneaza. Apoi ma asez la coada la toaleta, devastat de gandul sa nu se fi anuntat intre timp intrarea in Biroul Oval. In WC stau doar cateva minute, cat imi trebuie ca sa arunc o privire, curios sa vad daca locul unde intra jurnalistii uneia dintre cele mai puternice prese din lume se deosebeste de locul in care intra jurnalistii presei noastre nationale. Constat o deosebire. Pentru a semnala prezenta unui chirias, aici nu scrie Ocupat, ci Nu deranjati!

Revin in salita initiala. O voce aspra din difuzoare ne anunta ca urmeaza sa intram. Jurnalistii americani se infig in fata. Ii cercetez cu atentie sa vad daca printre ei sunt sau nu insi cu vesta. Nu sunt. Unii poarta insa ceva care, la o adica, ar putea fi asimilat cu o vesta. Ni se face un nou instructaj energic. N-avem voie cu mobilele deschise. N-avem voie sa fotografiem sau sa filmam daca n-am fost acreditati sa facem asta. N-avem voie cu genti mai mari. Asta ne arunca intr-o cumplita incertitudine. Ce va sa zica geanta mare? E vorba de o valiza? Dar cu genti diplomat avem voie? Transam chestiunea in stilul opus reformelor din Romania. Adica radical. Lasam pe scaune tot ce-ar putea fi identificat cu o geanta.

MAI CEVA CA-N GRADINA MANDREI MELE. Asteptam un timp. De aici, din spate, vad microfoanele paroase ale americanilor. Le-au ridicat ca pe niste suliti. Se deschide usa care duce la drumul spre Biroul Oval. Facem cativa pasi si ne oprim pe un soi de coridor exterior. Biroul Oval e dincolo de peretele langa care asteptam. Cu jurnalistii americani tinand microfoanele deasupra capului, cu operatorii cocosati sub greutatea camerelor de luat vederi (n-avem voie cu trepiede!), parem niste insi veniti cu capra la presedintele Bush. Sunt ultimul la coada. De o parte si de alta, doi insi de la Secret Service. In gradina Casei Albe, mai ceva ca in gradina mandrei mele din cantecele populare: trec incolo si incoace lucratori cu scule. E cald, o caldura inabusitoare. Horia Alexandrescu scoate din buzunar ventilatorul portabil, cumparat de aici, din SUA, si incepe sa-l plimbe prin jurul fetei. Bazaitul lui seamana izbitor cu cel al unui aparat de ras. Cei de la Secret Service tresar. Se intreaba, probabil, ce l-a apucat pe Horia de se barbiereste tocmai acum, cand trebuie sa intre in Biroul Oval. Descoperind despre ce-i vorba, schimba intre ei priviri amuzate. Il avertizez pe Horia ca a creat deja un eveniment. Amabil, intinde unuia dintre cei doi ventilatorul. E refuzat in chip profesional.

BIROUL OVAL E MULT MAI MIC DECAT LA TELEVIZOR. Ne punem din nou in miscare. Ma astept sa strabatem alte si alte coridoare, sa mai stationam pe la usi. Cand colo, fara sa-mi dau seama, ba chiar fara sa vreau, ma trezesc in Biroul Oval. Sunt atat de buimacit de iuteala intamplarii ca-n prima clipa nu-mi dau seama unde sunt cei doi. E de altfel si greu sa-i vezi. George Bush si Adrian Nastase stau tolaniti in fata unui semineu de opereta. Spatiul din fata lor e protejat de un rand de fotolii. In spatele acestora se ridica zidul jurnalistilor americani, care s-au grabit sa se aseze in capul cozii. Jurnalistii de radio s-au trantit pe podele in fata celor doi. Tin intinse microfoanele lor paroase cat mai aproape de augustele buze ale lui George W. Bush. Parca sunt niste nepotei ascultand povestile spuse de bunic la gura sobei. De aici, din dreapta nu vad nimic. E musai sa trec dincolo, in partea stanga a salii, unde descopar ca spatiul e mai liber. Presedintele Bush spune ceva istoric pentru Romania. Eu ma intreb insa daca pot sa trec in partea cealalta a salii fara ca Powell sa observe ca sunt in vesta. Imi iau inima in dinti si trec. Vorbeste acum premierul Nastase. Romania e aliatul neconditionat al Americii. Vom merge pana la capat in Irak. Am ajuns viu si nevatamat dincolo. Asemenea unui soldat care a facut un salt dintr-o transee in alta sub bombardamentul inamic. Presedintele Bush raspunde unui jurnalist american in chestiunea Comisiei de ancheta. Jurnalistul, un ins pirpiriu, noteaza de zor intr-un caiet flenduros. Eu am alta treaba, mai importanta. Ca sa ajung chiar langa fotoliu trebuie sa scap de o fotoreportera americana care se fataie intr-o parte si-n alta. Profit de o clipa cand, in cea mai deplina iresponsabilitate, se duce mai incolo, in cautarea unui unghi mai interesant. Fac tusti. Sunt fata-n fata cu George W. Bush. Tipa isi da seama de eroarea sa tragica. E prea tarziu. Nu m-as da la o parte nici cu forta armata. Presedintele Bush a ajuns la capitolul Curcubeul de la Bucuresti. Isi arata deplina incantare. Drept pentru care intinde mana in chip cat mai electoral. Aparatele foto se prabusesc intr-un tacanit disperat. Presedintele simte ca-i rost de ceva voturi in plus. Tine mana intinsa pana cand tacanitul inceteaza.

Multumesc! zice el, deodata. Ca la un semn, mai multi cetateni in costum, pe care-i confundasem cu jurnalistii americani, ne indeamna s-o stergem cat mai iute. Cei care dau semne c-ar vrea sa mai ramana sunt impinsi pe cat de discret, pe atat de ferm. Sunt atat de categorici incat, o clipa, ma tem ca ne vor administra cateva picioare in fund.

Ajungem pe peluza facand drumul invers.

Concluzia tuturor celor care am fost inauntru: Biroul Oval e mult mai mic decat se vede la televizor!
Citeşte mai multe despre:   editorial,   casa,   bush,   biroul,   casa alba,   oval,   biroul oval,   alb

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de