Cum jucam la ruleta inflaţiei (3)

E limpede că romănii s-au săturat de preţurile căţărătoare. Şi că suportă tot mai greu rănjetul hidos al inflaţiei, chiar dacă, de şapte ani, in această cursă nu se mai aleargă la galop, ci la trap. Fiindcă milioane de oameni necăjiţi işi fac in continuare socoteli disperate: căt timp trebuie să muncească ei pentru a-şi putea cumpăra un aragaz, o maşină de spălat, un frigider sau un televizor. Automobilul continuă să fie inaccesibil pentru o mare parte a populaţiei, in vreme ce construirea unei case rămăne un vis pentru cei mai mulţi romăni.
Intărzierea trecerii la adevărul preţurilor a adus insă ţării pierderi uriaşe, pe care le suportăm şi acum. Preţurile adevărate ar fi ajutat la alegerea drumului cel bun chiar şi inainte de 1989. Am fi avut astăzi o industrie orientată in intregime cu faţa spre piaţă, care ar fi valorificat optim resursele naţionale. Cum au procedat, in acea vreme, căteva ţări mici din afara sistemului comunist: au forţat creşterea in condiţiile unor cote inalte ale inflaţiei şi au căştigat.
Şi iată că, după falsa stabilitate a preţurilor din anii socialismului, jumătăţile de măsură din anii ’90, cu preţuri liberalizate parţial, i-au sărăcit şi mai mult pe consumatori. Inflaţia i-a scotocit prin buzunare, le-a luat şi ultimii bani, pentru a continua să-i subvenţioneze pe producători. Fiindcă producătorii aşa au fost obişnuiţi: să trăiască din preţuri mari, care să acopere costuri exagerate, producţie rebutată, incurajăndu-se astfel menţinerea unei oferte restrănse. Cererea solvabilă s-a restrăns insă şi ea. Tot mai mult. Salariile n-au mai putut creşte, pentru că o producţie lipsită de capacitatea de a fi eficientă nu are cum să justifice alt nivel de căştiguri, mai inalt. Normal, salariile mici nu puteau să asigure consumuri mai mari.
Treptat insă au intervenit schimbări profunde. Inflaţia bunăoară, aflată ani la rănd intr-o zonă incontrolabilă, inducănd un dezavantaj competitiv imens faţă de ţările vecine şi faţă de intreaga lume, a inceput să fie tot mai calmă. Apoi, piaţa monetară şi piaţa valutară au ieşit, tot treptat, din corsetele dirijismului administrativ, "flotănd" către confruntarea liberă intre cerere şi ofertă.
Dar... mai e mult pănă departe. E adevărat că productivitatea muncii inregistrează valori pozitive, in condiţiile in care numărul de salariaţi in economie a scăzut dramatic. Şi cum şomajul nu explodează, ar fi un semn că sectorul privat absoarbe forţă de muncă. Din nefericire insă creşte lent tocmai producţia de bunuri şi de servicii. Mai ales serviciile, potrivit statisticilor oficiale, nu se aliniază, in PIB, cu realităţile din Europa. Deşi, cel puţin declarativ, ieşim de sub zodia vechiului Sistem al Producţiei Materiale - ce intreţinea aberaţia că serviciile n-ar aduce venit naţional - şi intrăm (găfăind) in zodia Sistemului Conturilor Naţionale, care reconsideră serviciile şi le incadrează in categoria activităţilor productive.
Liberalizările făcute cu incetinitorul se răzbună astăzi prin nevoia neincetatelor corecţii aduse preţurilor administrate. Care-i necazul? Corecţiile de preţuri nu calmează inflaţia. Dimpotrivă, o accelerează. Pe acest fond, devine cu atăt mai grea bătălia pentru stabilizarea preţurilor. Mai ales că, de multe ori, societatea primeşte semnale false, in sensul că orice discuţie despre inflaţie alunecă spre cauzele ei monetare. Desigur, aceste cauze sunt reale, dar nu sunt esenţiale. Principalul focar inflaţionist este economia reală, care incă nu şi-a reparat pompele ce-i sunt necesare pentru a atrage, in afaceri şi in investiţii, banii existenţi. Dovadă că economia noastră este incă ineficientă. Ar fi bine, aşadar, ca trecerea la adevărul preţurilor să fie insoţită de un alt medicament, şi mai amar: adevărul costurilor in economia reală. Mulţi vor spune: această combinaţie nu e posibilă acum
in Romănia. Să fim serioşi. Multe companii private au dovedit nu numai că e posibilă, dar şi că e reală.
Cert este că dezinflaţia (creşterea din ce in ce mai lentă a preţurilor) a devenit o realitate. De ce insă deflaţia (scăderea preţurilor) ne infricoşează? Am răspuns parţial in episodul trecut. Adaug, aici, că fără o inflaţie modică, de 1%-2%, nu va fi niciodată ordine in lumea schimburilor libere. Pentru că preţurile in creştere lentă transmit informaţii absolut necesare bunei funcţionări a pieţei libere; conduc spre opţiuni in procesul de producţie care sunt dintre cele mai puţin costisitoare; şi, mai ales, contribuie la impărţirea cea mai dreaptă a veniturilor obţinute. In economiile de comandă, din fostele ţări comuniste, au apărut voci (ale unor teoreticieni legaţi vrănd-nevrănd de marxism) care au acceptat rolul măinii invizibile a clasicului Adam Smith. Admiţănd folosirea sistemului de preţuri libere pentru transmiterea informaţiilor şi organizarea eficientă a producţiei. Nu insă şi in distribuirea venitului. Teoria a eşuat, tot aşa cum fostele ţări comuniste au eşuat in practica economică.
O inflaţie mică e ca un pahar de vin bun băut după masă. Unul sau două, dar nu mai multe.
Urmarea: lunea viitoare.