Cum ne-au învins nemţii la Mărăşeşti

Atunci, în 1917, s-a spus că victorioşi au fost românii. Şi pe bună dreptate, pentru că bunicii noştri, nemaiavând gloanţe şi nici timp să-şi îmbrace nădragii peticiţi, şi-au pus baioneta la puşcă şi-au fugit în izmene după uniformele inamice, uniforme în care se aflau nişte oameni, care oameni erau după ţara de baştină nemţi, care nemţi luaseră Europa în picioare, ca să ne calce în picioare şi pe noi, şi asta chiar la noi acasă.

Taman din această pricină, alde Ion şi alde Gheorghe o tuliră de-a dreptul în izmene după alde Fritz, aveau ai noştri ce aveau cu uniformele nemţeşti, că râdeau fudule de izmenele româneşti şi, fiind cam drăcoase, mai şi azvârleau cu gloanţe spre ele, care gloanţe muşcau din oameni, din viaţa acestora mai precis, căci asta însemnau sângele şi carnea lor, plus nişte vise, nu foarte mari, deoarece a vrea să te întorci teafăr la casa ta măruntă şi la plugul pe care l-ai lăsat în bătătură nu poate fi niciodată un vis mare, ci doar unul mic, chiar mititel. Numai că visele astea mititele le dădeau lor curaj în luptă şi le ţineau adesea de foame, şi-i mai apărau şi de frig, iar când rămâneau fără muniţie, aşa cum rămăseseră atunci, ele ţineau loc de muniţie. Doar cu baioneta de la arme nu i-ar fi dovedit ţărănoii de români pe nemţălăi.

Secretul a stat în puterea nimicitoare a viselor. Chiar dacă acestea erau mititele, puterea lor era mare. Sângele celor care au simţit asta cu vârf şi îndesat nu s-a sfiit să depună mărturie. După care, sângele s-a mutat în pământ şi, cu toate că era sânge străin, s-a transformat, în fiecare din anii următori, în grâu românesc. Grâu din care s-a făcut pâine românească pe care au mâncat-o tot felul de guri. Mai cu seamă cele ale copiilor, ale bătrânilor fiind, se înţelege, cam ştirbe. Aproape un secol de pâine nouă răsărită din sângele nemţesc şi de guri abia aşteptând să o mănânce.

Totul până anul acesta, când sângele nemţilor s-a răzbunat. La Mărăşeşti nu s-a mai născut nici un copil. Cum s-ar zice, după aproape 100 de ani de la război, nemţii ne-au învins. Geaba şi-au făcut datoria baionetele alor noştri. Geaba au gonit bietele izmene pe câmpuri. Geaba s-au întrebuinţat micile vise ale lui Gheorghe şi Ion, luându-se la întrecere cu visele celelalte, care se năpusteau din partea opusă a câmpului. Uite că viclenia nemţilor a stat pitită în fundul pământului, a pândit răbdătoare de acolo, iar când a venit momentul potrivit, ţuşti, s-a repezit să tranşeze soarta războiului de acum aproape un veac.

Mi-e greu s-o spun, îi rog pe nefericiţii noştri bunici să mă ierte pentru asta, dar uite că nemţii îi învinseră la Mărăşeşti. Le-au învins visele, mai bine zis. Sau poate că visele, fiind atât de mici, au obosit să mai lupte.
În orice caz, victoria noastră de acum un secol s-a stins. La Mărăşeşti nu s-a mai născut anul acesta nici un copil. Nu m-aş mira ca ochii monumentului ridicat pe câmpul din apropiere să înceapă într-una din zilele următoare să plângă.