Cum o fi să fii Rodica Culcer?

Săru’ mâna, doamna Rodica Culcer! Mă scuzaţi de exprimare.... da, aha, da, exact e ca în cazul Ion Luca Caragiale sau Biserica Catolică, aşa e! De când v-aţi nascut se ştia că veţi deveni cineva.... păi da, cum să nu.... vă cred. Păi da’, se vede cu ochiu’ liber, nu de azi, de ieri. Păi sigur că da! De ani de zile, doamnă, de ani de zile. Alţii, vorba aia... Aşa e, să-i lăsăm în pace. Da, e vorba de dumneavoastră, sigur că da, mă scuzaţi, aşa e. Nu, nu deviez de la subiect, asta spuneam, că se vede. Aveţi perfectă dreptate, la asta mă gândeam şi eu, nu-i aşa?, în presă suntem mulţi, da’ vorba aia, mulţi chemaţi, puţini aleşi! Cum ce-am vrut să spun cu asta? E un citat din Noul Testament. Adică.... nu-nu-nu, ce aluzie?! La ce?! Doamne fereşte! Doamnă, vă rog frumos! Mă gândeam la portofoliul dumneavoastră de interviuri, la gama de subiecte pe care aţi abordat-o de-a lungul anilor, la funcţiile pe care le-aţi îndeplinit până acum de-a lungul anilor. Alo! Alo! Alo! Doamna Culcer!!! Da-da-da. V-ascult! Corect.... aşa e... aveţi perfectă dreptate... absolut.... nu m-aş fi gândit... sigur că da... bineînţeles... fără discuţie... da, am înţeles, sigur că am înţeles! Ce-am înţeles? Bine, sigur poate că anumite lucruri aş putea să le interpretez greşit, ştiţi, mă şi inhibă faptul că aşteptaţi de la mine atât de mult într-un timp atât de scurt, şi la telefon... da, bine-bine-bine, gata. Am înţeles deşi, încă o dată, s-ar putea să greşesc şi v-aş ruga să mă iertaţi dacă... bun, acum răspund: este vorba despre diferenţa dintre bine şi rău! Ufff... Serios?! M-aţi făcut fericit, doamnă, vă mulţumesc, vă mulţumesc mult de tot, aşa, nu ştiu cum să vă spun, parcă plutesc, dacă m-aţi vedea... mi-au dat lacrimile. Bine, încerc să mă stăpânesc, aşa e, aveţi dreptate, sunt bărbat! Numai puţin... gata. Că voiam să vă mai întreb despre deontologia profesională. Nu. Cu dumneavoastră pot să vorbesc sincer şi numai dumneavoastră vă mărturisesc: habar n-am despre subiectul ăsta. Cum? M-am strecurat, doamnă, douăzeci de ani,  ăsta e adevărul, pe culoarul pe care prestaţia dumneavoastră jurnalistică l-a deschis în faţa unora ca mine. Uitaţi! Iarăşi mi-aţi dat prilejul să mă eliberez, să fac o mărturisire în privinţa unui lucru care mă apăsa, pe care l-am ascuns în adâncul sufletului şi care nu mă lăsa să dorm, de fiecare dată când vă vedeam, vă citeam sau vă auzeam, nimeni dintre toţi casnicii mei nu ştia ce se întâmplă în sufletul meu, n-aveam cui să spun, şi iarăşi dumneavoastră aţi simţit... gata! Am înţeles, am terminat, v-ascult. E simplu? Vai, doamnă, la dumneavoastră toate devin simple, cu dumnevoastră totul pare uşor. Deci deontologia profesională. Aşa... dacă există extratereştri? Nu ştiu, poate că da, poate că nu. Dacă-mi bat capul cu chestia, dacă nu pot să dorm din cauza lor, dacă am mustrări de conştiinţă din cauză că poate ei suferă? Nu. Extraordinar!!!!! Aşa e, doamnă! Vai, aşa e!... şi totuşi poate există. Fantastic. Fabulos. Sunteţi o lecţie vie de viaţă. Dacă numai la telefon şi... îmi imaginez ce-aţi putea să faceţi într-o plimbare prin natură, ca marii filizofi, nu-nu-nu, acum vă rog eu pe dumneavoastră să mă ascultaţi. Deci eu nu contest meritul unor mari spirite precum Constantin Noica sau Petre Ţuţea, însă ei nu mi-au putut influenţa viaţa de zi cu zi aşa cum o faceţi dumneavoastră, cu atât mai puţin alţii, din ziua de azi, al căror nume nu vreau să-l pomenesc, pentru că îmi cunosc locul în societate, dar vă mărturisesc, iată, încă o dată, cu mâna pe inimă, că nici unul dintre aceştia nu mi-a influenţat atât de direct viaţa cum aţi făcut-o dumneavoastră. Da, nu vă mai reţin. Atât numai: puteţi să mă împrumutaţi şi pe mine cu o mie de euro până luna viitoare? Bine, revin, săru’ mâna!