Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Criza globală, care a lovit şi România, în 2008, în al patrulea sfert de an, ne-a adus recesiune, şomaj, bani mai puţini şi mai scumpi, plus un accentuat dezechilibru bugetar. Acum, în 2010, dezechilibrul bugetar s-a agravat atât de mult, încât rezolvarea lui nu mai poate fi întârziată. Mai cu seamă că Fondul Monetar Internaţional a condiţionat eliberarea celei de a cincea tranşe de împrumut de adoptarea unor măsuri care să asigure în acest an plafonarea deficitului bugetar la 6,8% din PIB.
În faţa unor împrejurări atât de grele, dramatice chiar, România nu are de ales. O politică de austeritate severă nu are alternativă şi nu ar putea fi evitată fără a plăti scump. E drept, şi austeritatea e scumpă. Dar cu măsuri bine ţintite ar fi redresat bugetul şi, totodată, am scăpa să nu plătim şi mai scump în viitor... Speranţa mea este că de anul viitor - din 2011, aşadar, chiar de la 1 ianuarie, şi nu de la 1 iulie - va fi posibilă renunţarea la TVA de 24%. Şi, deci, revenirea la cota de TVA de 19%, cum a fost înainte de 1 iulie anul acesta.
De ce exprim o astfel de opinie? Să judecăm. Decizia privind creşterea TVA cu 5 puncte procentuale a fost luată în regim de forţă majoră. A fost o decizie de urgenţă. Fondul Monetar Internaţional o aştepta. Şedinţa Consiliului FMI, fixată iniţial pentru luni, 28 iunie, a fost amânată pentru miercuri, 30 iunie; apoi a fost amânată din nou pentru vineri, 2 iulie. După o premieră istorică, marcată de decizia FMI de a împărţi trei tranşe din împrumutul pentru România între rezervele internaţionale ale BNR şi bugetul gestionat de Ministerul Finanţelor, a urmat o altă premieră istorică: FMI şi-a amânat de două ori şedinţa Consiliului ca să aştepte decizia României. Creşterea TVA era, probabil, măsura cea mai potrivită. Nu scriu: cea mai bună. Scriu: cea mai potrivită. Căci nu mai era timp pentru negocieri lungi cu FMI.
Decizia în cauză o consider cea mai potrivită şi pentru că va contribui, împreună cu alte decizii privind tăieri de cheltuieli bugetare, la rezolvarea unei probleme grele: reducerea deficitului bugetar în 2010 de la 9% la 6,8%. Aşadar, e cea mai potrivită, dar nu şi cea mai bună. Fiindcă este inflaţionistă. Va lovi în puterea de cumpărare a întregii populaţii. Va restrânge puterea de cumpărare nu doar a salariaţilor bugetari, nu doar a pensionarilor, ci a tuturor celor care trăiesc în această ţară, de la copii la bătrâni. O astfel de măsură nu grăbeşte, ci întârzie ieşirea din recesiune.
Pe ce îmi întemeiez speranţa că de la anul am putea reveni la TVA de 19%? Iată argumentele. Din 2011 vom avea un alt buget. Şi o altă lege bugetară. E timp, până atunci, să scăpăm de această măsură inflaţionistă, luată în condiţii de maximă urgenţă. Pentru a fi mutată miza pe măsuri care să fie şi antiinflaţioniste, şi antirecesiune.
Avem şase luni în faţă. Timp destul ca să fie căutate noi soluţii. Ideea privind lărgirea bazei de impozitare (deci creşteri pe orizontală, şi nu pe verticală) nu-i deloc rea. Va fi însă nevoie de separarea bugetelor: bugetul central; bugetul localelor; bugetul asigurărilor sociale. Pentru a analiza separat, în cazul fiecărui buget în parte, veniturile şi cheltuielile; şi, mai cu seamă, pentru a analiza în ce măsură transferurile de la un buget la altul sunt absolut necesare.
Atenţie însă! Bugetul nu poate fi redresat numai tăind cheltuieli. Calea e alta: să crească veniturile bugetare. Şi nu din impozite mai mari - în nici un caz din impozite mai mari! -, ci din mai multă muncă, mai multă performanţă în muncă, din investiţii, din noi afaceri, din profituri consistente, într-un cuvânt, din competitivitate. Poate că e firesc să se taxeze tot ce mişcă şi tot ce stă, obţinându-se o bază de impozitare mai largă. Grav ar fi însă ca impozitele şi taxele să rămână cu un singur rol major, acela de a aduna bani în "casieria centrală" a statului, în timp ce contribuţia lor la creşterea eficienţei muncii şi a competitivităţii producţiei să rămână extrem de redusă. Dar şi mai grav ar fi ca politica fiscală să sfideze şi de aici înainte nevoia firească de a remunera corespunzător competenţa, iniţiativa şi creativitatea. Sau, mai rău, ca salariaţii şi angajatorii să fie împinşi într-o şi mai mare măsură să caute refugii în munca la negru.
Unde am ajunge? La cel mai nedorit rezultat: nu vor veni nici destui bani la buget, nici performanţa în muncă nu va fi încurajată. Şi ne-am putea trezi şi cu TVA cu ceva puncte procentuale în plus.
