x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cum să călărim valul recesiunii

0
Autor: Adrian Vasilescu 10 Mai 2010 - 00:00
Acum câţiva ani la Bucureşti a avut loc reuniunea anuală a Clubului de la Roma. Tema generală a dezbaterilor a fost, fără îndoială, incitantă: "Cum să călărim valul globalizării". Pentru noi, românii, această temă de ordin planetar revine acum, în vremuri de criză, însoţită de numeroase detalii locale, sintetizate într-o întrebare esenţială: "Cum scăpăm de recesiune?"... O întrebare pe care n-o putem despărţi, oricât ar fi ea de "sectorială", de globalismul actual, lovit puternic de valurile de turbulenţe financiare şi de recesiuni.

Iată  şi principalele repere: cât PIB facem noi şi pe cât capital ne bazăm. Privindu-ne acum în oglinda unei lumi îngrijorate, obsedată de ravagiile făcute de criză, şi întrebându-ne dacă reuşim (ori nu reuşim) să călărim valul care loveşte planeta, nu putem să facem abstracţie de "calul" pe care-l încălecăm. Căci ştim bine că nu simţim sub noi o mândreţe de roib, care să alerge ca fulgerul, ci un cal modest, abia obişnuit cu economia de piaţă şi fără prea mare viteză de reacţie.

PIB-ul nostru creşte, dar înregistrând valori negative. Iar principalele motoare care ar putea să pună economia într-o mişcare optimă, concurenţa şi pieţele libere, gâfâie sub greutatea ajustărilor suferite de contul extern. Şi mai purtăm o povară: societatea românească a consumat ani la rând mai mult decât a produs, de aici rezultând marile deficite externe de la care ne debranşăm acum. Dacă vrem, aşadar, să călărim bine valul recesiunii - ca să rămânem în spiritul acestei incitante parabole - va fi nevoie să facem din calul nostru, dacă nu un pur sânge veritabil, măcar un competitor de valoare medie. În topurile competitivităţii economice, vechi sau recente, n-avem încă un loc de invidiat. Pe planetă, ţări care n-au nici aspiraţiile noastre, nici posibilităţile noastre ne-au luat-o înainte. Avem vreo soluţie? Mulţi dintre cei care răspund afirmativ la această întrebare "văd" şi... tava cu jar. Ei spun: să fie stimulat consumul. Dar lucrurile nu sunt deloc simple. Mai multă cerere de consum ar putea fi întreţinută numai cu salarii mai mari. Oare atât de lineară să fie problema economiei româneşti?

O carte importantă, publicată în 1935, des­chide un câmp vast de analiză. Am în vedere "Dru­mul echilibrului financiar" de Virgil Mad­gea­ru. Marile dureri ale economiei româneşti, din anii de după primul război mondial - cu deo­sebire inflaţia de personal, productivitatea afla­tă la nivelul cel mai de jos, un randament scă­zut al maşinilor, calitatea slabă a produselor - erau actuale şi în decembrie 1989, după câteva decenii de "prefaceri socialiste". Unele sunt ac­tuale şi acum. Profesorul Madgearu, în 1935, vedea o singură cale bună: creşterea imediată a veniturilor populaţiei. "Asta propunem şi noi" - vor spune, desigur, adepţii ieşirii din re­ce­siune prin creşteri salariale, care să ducă la in­­tensificarea consumului şi, mai departe, la pro­ducţii mai mari. Madgearu nu era însă un neş­tiutor în materie de legităţi economice. Şi nici n-a gândit vreodată că voluntarismul în e­co­­nomie nu se răzbună cumplit. În toate îm­pre­­jurările. Aşa că, atunci când a scris, negru pe alb, că vede pentru România "o singură cale bu­nă: creşterea imediată a veniturilor po­pu­laţiei", nu a crezut nici o clipă că un astfel de pas ar putea să fie făcut, pur şi simplu, prin pompa­rea de bani şi prin umflarea veniturilor fără nici o legătură cu productivitatea şi eficienţa muncii.

Cheia problemei? Reformele structurale. Dar timpul de aşteptare s-a epuizat. Fără a le face, şi încă repede, ieşirea din recesiune nici măcar nu ne-ar fi de prea mare folos.

Logica economică ne conduce spre o judecată simplă: atât timp cât nu vor fi reînnoite structurile economice, organizarea muncii şi sistemul intereselor, a forţa motoarele creşterii economice, în speranţa că vom avea mai mult PIB, ar însemna să ne afundăm şi mai rău în ineficienţă. Numai într-un climat economic sănătos, competiţional, mai mult PIB ar însemna mai multe valori adăugate. Pentru că numai aşa o producţie mai mare de bunuri şi servicii ar fi în stare să stimuleze atât veniturile, cât şi consumul populaţiei.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de