Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Criza datoriilor publice în zona euro demonstrează caracterul incomplet al cadrului de politică economică al Uniunii Monetare Europene (UME). După multe întârzieri, Uniunea Europeană a aprobat acordarea de asistenţă Greciei şi a creat Fondul European de Stabilitate Financiară (FESF) pentru o perioadă de trei ani (până în 2013). Consiliul European din 28-29 octombrie 2010 a afirmat că „şefii de state sau guverne sunt de acord asupra necesităţii ca statele membre să stabilească un mecanism permanent de criză pentru salvgardarea stabilităţii financiare a zonei euro”.
Un raport al institutului Bruegel sugerează crearea unui mecanism european de rezolvare a crizelor (MERC) aşezat pe doi piloni: o procedură de iniţiere şi gestionare a negocierilor dintre un debitor suveran cu o datorie nesustenabilă şi creditorii săi, care ar conduce la o restructurare a obligaţiilor acestuia pentru a restabili sustenabilitatea finanţelor sale publice şi norme pentru asigurarea de asistenţă financiară ţărilor din zona euro ca element de rezolvare a crizei. Dacă se constată insolvenţa unei ţări din zona euro, asigurarea de ajutor financiar ar trebui să fie condiţionată de încheierea unui acord între debitor şi creditori prin care se restabileşte solvenţa.
O altă abordare susţine că un asemenea mecanism va face UEM mai expusă la tensiuni, deoarece va introduce dinamici speculative în interiorul acesteia; se face în acest sens o analogie cu Mecanismul Ratelor de Schimb (Paul de Grauwe). De aceea, unii consideră că o versiune europeană a FMI ar fi o alternativă la MERC. Există şi un curent de gândire conform căruia nu este nevoie de un mecanism formal şi că instrumentele tradiţionale, precum o ofertă de schimb de obligaţiuni, ar fi suficiente (Nouriel Roubini).
Dar expunerea reciprocă ridicată între entităţile financiare din UEM şi efectele puternice de contaminare ar face ca restructurarea declanşată individual a datoriei publice să fie riscantă atât pentru ţara implicată, cât şi pentru zona euro. În plus, după cum arată experienţa cu Grecia şi Irlanda, este greu pentru o ţară să renunţe la mândrie, să declare de bună voie un moratoriu la plăţile datoriei şi să ceară o restructurare. O propunere făcută de miniştrii Jean Claude Juncker şi Giulio Tremonti este de a se emite obligaţiuni ale UME, care să meargă până la 40% din PIB-ul Uniunii. Astfel s-ar crea o piaţă de obligaţiuni de rang superior, care ar putea să fie convertite contra obligaţiuni naţionale la discount-uri în funcţie de bonitatea financiară a fiecărei ţări. Diferenţierea ar face ca statele membre să-şi disciplineze politicile economice.
Oricum, se pare că, în anumite cazuri, o restructurare a datoriei publice este până la urmă inevitabilă. Cu atât mai mult cu cât unele programe de ajustare au loc într-un ambient extern ostil şi riscul intrării în morişca cercurilor vicioase este înalt. Ar putea juca politicile la nivelul UE un rol în creşterea şanselor ca aceste programe să fie de succes? Din păcate, avem în această privinţă un deficit de politici publice.
PS. Din analiza mea „Reforma guvernanţei economice în UE” (CRPE, Policy paper, nr.17, decembrie 2010)
