x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cum sa intram in veac?

0
Autor: Ion Cristoiu 21 Oct 2005 - 00:00
Cum e mai bine: Revolutie sau Evolutie? Radicalitate sau prudenta? Aceste intrebari s-au pus societatii romanesti dupa decembrie 1989. S-au pus societatii romanesti si dupa 1859. S-au pus si dupa primul razboi mondial. Pentru ca sunt intrebarile unui proces tipic romanesc: stergerea diferentei dintre noi si Occident.
Cum e mai bine: Revolutie sau Evolutie? Radicalitate sau prudenta? Aceste intrebari s-au pus societatii romanesti dupa decembrie 1989. S-au pus societatii romanesti si dupa 1859. S-au pus si dupa primul razboi mondial. Pentru ca sunt intrebarile unui proces tipic romanesc: stergerea diferentei dintre noi si Occident.

Acestor intrebari le raspunde un scriitor. Un mare scriitor dintre cele doua razboaie mondiale: Camil Petrescu. O face in notele sale de calatorie la Constantinopol, tiparite sub titlul Rapid - Constantinopol - Bioram. Scriitorul merge la turci intr-un moment cand la Bucuresti se discuta pe rupte Intrarea noastra in veac. Adeptii asa-zisului specific national negau posibilitatea saltului istoric. Ei sustineau ca europenizarea Romaniei trebuie sa se faca incetul cu incetul. Argumentul? O metafora. Cea a copacului care nu poate sa creasca decat in timp, dat fiindca e imposibil sa-l tragi de urechi in sus, ca sa-l inalti si sa-l rasfiri. Tezei evolutioniste, Camil Petrescu ii opune experienta Turciei modernizate de catre Kemal Pasa printr-o operatie radicala. Reusind sa stranga intr-un nod vital energia nationala vlaguita de veacurile de haremuri si de baclavale, Mustafa Kemal smulge Turcia din Evul Mediu pentru a o proiecta in plin secol XX. Face reforma. O reforma radicala insa. Si pentru ca batalia ideologica din vremea sa folosea din plin, pe post de sabie, metafore, Camil Petrescu apeleaza si el la una. Evolutionistii invocasera copacul sadit. Camil Petrescu ii contrapune copacul altoit:

"Kemal Pasa a cerut otomanilor sa treaca din Evul Mediu, prelungit de ei pina in 1918, de-a dreptul in veacul acesta. In numele traditiei ni se spune ca asemenea «salturi» sint o imposibilitate. Conceptia istoricista invoca existenta unei metafore care asimileaza necesitatea continuitatii trecutului cu ideea biologica a copacului care-si trage seva numai din pamintul de bastina a radacinei care nu se poate inalta decit in propriile fructe, si se osindeste «cultura de import», ca un copac fara radacini menit pierii etc. Ceea ce este fara indoiala destul de adevarat. Dar tot biologica este si notiunea altoiului; care arata ca uneori e foarte avantajos sa imprumutam de la soiuri vecine mici crimpeie vitale pe care le rasadim in carnea stearpa. Procesul biologic care se petrece e intr-adevar uimitor. Pomul pipernicit, intirziat in fructe rare, e regenerat dintr-odata in fibrele lui. Se hraneste mai viu si mai ales hrana ii prieste. Toate organele ii sint influentate si infatisarea i se schimba. Roadele sint fara posibilitati si de comparatie, mai imbelsugate si mai frumoase ca inainte. Principiul vital, care se irosea, isi gaseste o forma de rodnicie maxima a tuturor posibilitatilor lui".

O asemenea altoire a facut Turciei Mustafa Kemal. Potrivit lui Camil Petrescu, omul providential al otomanilor

(...) "a distrus in forma, fireste, caci pina la convingeri nu ajungi, si nici nu e nevoie sa ajungi uneori, intreaga mostenire a traditiei".

Barbatia acestei personalitati explica uimitoarea scena povestita de Camil Petrescu:

"Tovarasii localnici ne cheama degraba ca sa ne arate o barca motor, ce vine dinspre Capul Seraiului, trece lasind un lung triunghi de apa rascolita in urma, la cheiul geometric al palatului de marmora dantelata Doina Bace. In picioare, in mijlocul ei, imbracat civil, drept ca o statuie, e un barbat ale carui trasaturi nu le putem deslusi de aici.

- Ghaziul: ... E venit de doua zile de la Ankara".

Un adevar e asemenea unei femei. Daca nu se naste din el ceva real, palpabil ca un prunc, adevarul ramane sterp. Acest ceva concret e in cazul adevarului concluzia pentru viata de fiecare zi. Ce se desprinde din adevarul textului camilpetrescian? Nu doar ca vremurile postdecembriste ar fi avut nevoie de un Mustafa Kemal autohton. Dar si ca nu trebuie sa idilizam Romania dintre cele doua razboaie mondiale. Ca in plan politic, economic, social si moral nu trebuie sa ne propunem o intoarcere la aceasta perioada. Trebuie sa ne ambitionam a privi inainte nu inapoi. Indreptarea societatii romanesti, ceruta de toata lumea, nu poate fi redusa strict la repararea a ceea ce au stricat puhoaiele comunismului venite dinspre Rasarit. Ea trebuie sa tinteasca o refacere din adancimea societatii autohtone. O adancime care merge departe, departe de tot pana in vremurile fanariote. Adica pana la acel strat de unde solul romanesc sanatos a inceput sa se strice!

NIMIC NU SE PIERDE

La 14 august 1938, prin Inalt Decret Regal, Carol al II-lea impune tarii Reforma administrativa. Noutatea absoluta o reprezinta infiintarea tinutului, grupand mai multe judete. Tinuturile sunt conduse de Rezidenti Regali, numiti de Carol al II-lea, prin decret pe o perioada de sase ani. In imagine: Armand Calinescu, ministru de Interne al Majestatii Sale, il instaleaza pe Gh. Alexianu rezident regal la Suceava.

LUMEA PRIN CARE TREC

Epicul politicului

Adevarul interbelic se ocupa mult, chiar nespus de mult, de politica. Pagini intregi sunt dedicate efortului de a deslusi cele mai mici tresariri din partide, politicienii sunt urmariti cu o curiozitate epuizanta, pentru a se descoperi un program in scarpinatul discret pe burta si o posibila alianta in felul cum tin scobitoarea in dinti. Interesatul de asemenea realitati e un anume Klement Blumenfeld. Constantin Argetoianu il dezvaluie in Memoriile sale drept un trepadus prin anticamere de ministri, gata sa alerge la redactie ca sa transcrie inalta semnificatie a firului de par itit dintr-un nas istoric. Sub pseudonimul Scrutator, Blumenfeld intoarce pe toate fetele soaptele oamenilor politici, cauta a chiti tendinte dincolo de aparente si mai ales avanseaza ipoteze. Cu nemiluita. Epicul politicului poate fi intalnit si in alte pagini ale ziarului.

S-ar putea reedita formula si intr-o gazeta de azi? Eu cred ca da, luand in considerare curiozitatea cititorului obisnuit pentru viata din spatele fatadei oficiale. Cineva imi spune ca ma insel, aducand drept argument interesul cu care ma opresc eu asupra paginilor din Adevarul. Le citesc cu placere, deoarece dau seama despre amanuntele unor barbati deja intrati in istorie: Iuliu Maniu, Ionel Bratianu, Octavian Goga. N-ar fi acelasi lucru in cazul politicienilor de azi, aflati inca doar in anticamera istoriei. Timpul nu i-a asezat in constiinta ca barbati interesand marele public pana si-n cuta de la ciorap!

BARFE

Escrocheria disperarii

Teodor Mazilu crede ca exista o ipocrizie a disperarii. Se intemeiaza pe un lucru de bun-simt: disperarea, ca sa fie sincera, ca sa porneasca din radacini sufletesti, trebuie sa duca la acte iremediabile. Cum ar fi sinuciderea. Or, tocmai cultivatorii de disperare scrisa sau vorbita marturisesc o rara pofta de a trai. De la acelasi bun-simt plecand, eu cred insa ca disperarea ascunde nu atat ipocrizie, cat escrocherie. Un autor de trei frunze, fara o alta opera decat o brosura de foiletoane, si-a publicat recent un jurnal. Se presupune ca jurnalul apartine intimitatii. Iti transcrii starile, gandurile, fulgerarile de sentiment, ideile mijinde, de care n-ai avea curaj peste zi. Sunt notele unei alte lumi, numai a ta. De aceea, adevaratele jurnale se publica dupa moarte, si atunci nu fara precautii, din riscul de a nu dezamagi prin noua, necunoscuta ta fata. Intelectualul cu pricina, altfel sangeros om de afaceri, desfide astfel de pudori. Isi publica jurnalul de anul trecut, gata sa ne convinga c-ar fi in stare sa-si publice si jurnalul de anul viitor, pe care nu l-a scris, deoarece nici nu l-a trait. Mai grav, el o face pe disperatul, plimbandu-si de la o fila la alta, smiorcaielile pe tema disperarii de a fi, o face pe disperatul in timp ce plimba printre boscheti gasculite romantice, carora le-ar putea fi tata, ba chiar si bunic. In timp ce sta in fotoliul unei edituri prospere. Este escrocheria disperarii. Din disperarea bine mimata, omul si-a tras banisori buni. Inca vreo cateva disperari tiparite si-l vom vedea cu iaht si aeroplan.

UN SECOL IN IMAGINI

1979. Premiera in istoria unei tari a traditiilor incapatanate: Marea Britanie are in persoana lui Margaret Thatcher o femeie prim-ministru
Citeşte mai multe despre:   istoria ca telenovela,   camil petrescu

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de