Cum să nu-i dau bacşiş, florăreasa e mama mea

Umbla o poveste nostimă prin boema bucureşteană. Cică la restaurant trecea printre mese o florăreasă grasă şi tuciurie, oferind flori spre vânzare. Mereu cumpăra  Jean Constantin şi îi punea florăresei başoldine o grămadă de bani în palmă. Se mirau colegii de pahar, de ce i-a dat prea mulţi bani Jean. Răspundea, irezistibilul comic: “Cum să nu-i dau bancnote multe, e maică-mea!”. Jean Constantin profita de culoarea lui de brunet, să se dea ţigan simpatic. În realitate, nici vorbă ca florăreasa tuciurie să-i fie mamă. Mama lui Jean era grecoaică. Stârnea ropote de aplauze replica lui Dem Rădulescu, pe scenă, lângă Jean: “Eu merg cu avionul doar când îl însoţesc pe Jean. Dacă se strică motorul, ăsta ştie să dea din aripi!”. Jean Constantin a fost născut pentru umor. Avea replici spontane, de-i făcea pe colegii de distribuţie să se ţină cu mâna de burtă, de râs. În serialul acela de televiziune, cu Toma Caragiu în rolul comisarului de poliţie Ciripoi, era o scenă în care îl ancheta pe găinarul de trotuar şi furtişaguri, jucat de Jean. În pauzele de filmare, Jean se ducea la fiecare actor şi îi ruga cu cerul şi cu pământul să interpreteze de nota 10. Se mirau colegii de distribuţie ce l-a apucat pe Jean să se agite atâta pentru interpretări de vârf. “Păi nu vreau să se mai tragă duble, dacă nu iese bine, că are o palmă grea Caragiu, parcă-i place să mă pălmuiască zdravăn, cu bis-uri”. Îl îndrăgea toată lumea pe Jean, om fără fumuri, apropiat de orice român. Îşi amintea Sergiu Nicolaescu, cel care nu concepea niciun film de-al lui care să-l uite pe Jean: “În Nemuritorii, oştenii lui Mihai se întorceau acasă şi i-au prins turcii, supunându-i la grele cazne. I-au îngropat pe căpitanii lui Mihai în nisip, doar cu capul afară, şi au biciuit caii, să galopeze printre capetele fără apărare ale românilor. Erau speriaţi actorii, era riscul de a primi o copită în creştet. A replicat Jean: “Mie mi-e frică să nu-mi pună o balegă pe frunte un cal otoman”. Au râs toţi şi s-a risipit spaima”. Tot o amintire nostimă, cu părinţii, mi-a depănat, în emisiune, şi Dem-Rădulescu. “Părinţii mei erau negustori în Râmnicu Vâlcea, oameni harnici şi pricepuţi. Vindeau şi lemn şi alte mărfuri. Printre ele, şi peşte. Din acest motiv, colegii, la şcoală, mi-au prins pe ascuns de gulerul din spate un peşte făcut din carton. De atunci mi-a rămas porecla Bibanu'”.