x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Cum se formează intelectualii

Cum se formează intelectualii

de Tudor Octavian    |    18 Aug 2010   •   00:00

Căminul şcolii de Arhitectură se găsea la doi paşi de Piaţă. Când îmi era foame, mă duceam în Pia­ţă şi ciuguleam o ridiche dintr-un loc, o roşie dintr-altul. Bani de cum­părat nu aveam, iar foame îmi era tot timpul. Ciugulitul are o calitate şi un defect. Îţi dă senti­mentul că rezişti demn, fără să cer­şeşti şi să furi, dar îţi cronici­zea­ză senzaţia de foame. Oricât ai fi de sărac, dacă insişti şi cauţi, gă­seşti. Aveam douăzeci de ani, nu aveam bursă, bani de acasă pri­meam puţini, însă insistam şi gă­seam. De pildă, găseam conser­ve cu lapţi de peşti oceanici din Iu­gos­lavia. Deoarece erau ieftini, cum­păram câte treizeci de con­ser­ve deodată şi mâncam câte una la prânz cu ridichi, roşii şi frun­ze de salată ciugulite din pia­ţă cu o seară înainte, la golirea ta­ra­belor. Aş fi putut ciuguli pe mai departe nişte legume şi la prânz, ca mai înainte de des­co­pe­rirea conservelor cu lapţi, dacă un zarzavagiu n-ar fi zis, privindu-mă ca pe nişte lapţi ieftini ai societăţii: "Ia, mă, d-acilea, o roşie că eşti entelectual!".

Nu există ceva mai oribil ca lapţii din conservele iugoslave de ju­mătate de kil. Şi acum, când po­menesc de ei, îmi vine să vomit. To­tuşi, în 1962, ei reprezentau ul­tima soluţie intelectuală. De foame, de sărăcie lucie, am trecut de mai multe ori prin astfel de soluţii intelectuale. Urăsc lapţii de peşti oceanici în ulei, ba­na­ne­le, brânza şi sarmalele de pot. Un unchi de-al meu, de la ţară, care lucra noaptea la lăptăria CAP-ului, aducea în fiecare di­mi­neaţă o bucată de brânză şi adormea zicând: "Na, mâncaţi mă, flămânzilor, brânză". Timp de treizeci de ani, cât a lucrat la brân­zărie, unchiul Mihalache a ciu­gulit de la stat 28.950 bucăţi de brân­ză. În vara în care m-am dus să mă întremez la ţară, alb ca brân­za din cauza lapţilor, am mân­cat zilnic brânză sau mân­căruri pe bază de brânză: ciorbă de brânză, friptură de brânză, to­că­ni­ţă de brânză, compot de brân­ză şi, fireşte, plăcinte cu brân­ză. Dar nu atât amintirea ace­lor festinuri albicioase mă face să detest brânza şi nici faptul că, ve­nind alb la faţă ca lapţii, am con­tinuat să studiez arhitectura alb ca brânza, cât podul casei un­chiului de la ţară. "Atât avem voie să ciugulim", spunea el, o bucată în fiece noapte. Cu toate acestea, brân­za de ciugulit nu putea fi do­ve­dită întotdeauna, iar ce ră­mâ­nea era dusă în pod, unde se usca şi după un timp se îngălbenea se­mă­nând cu săpunul de rufe. Odată, când bucata de brânză proas­pătă n-a ajuns pentru toţi, un­chiul m-a trimis în pod, după un calup uscat. Din gre­şea­lă, am adus o bucată de săpun, pe care l-am mâncat, făcând clă­buci. E normal să urăsc şi săpunul de ru­fe, nu contează dacă e proas­păt sau uscat. "Mă, voi ăştia intelectu­a­lii - mi-a zis la plecare un­chiul um­plându-mi geamanta­nul cu brân­ză şi, pro­babil, săpun - ia ui­ta­ţi-vă la voi ce ne­hrăniţi sun­teţi. Mă­car de-ar tra­ge ţara vreun fo­los de la voi!" De atunci, n-am mai avut nici o în­doială în ce pri­veş­te viitorul re­la­ţiei dintre clasa mun­citoare şi in­te­lec­tu­a­l­itate, în sen­sul că n-o să existe niciodată o relaţie. Poate doar una pe bază de lapţi, banane, foame şi brânză saponificată.

×
Subiecte în articol: editorial