Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ordonanţa de Urgenţă nr. 3 din 27 ianuarie 2005 răspunde unei urgenţe. Celei de a transpune căt mai repede in practică nevoia lui Traian Băsescu de a se răzbuna pe membrii guvernului Năstase, pe Adrian Năstase, indeosebi.
Curtea Constituţională a dat recent publicităţii Motivarea deciziei din 5 iulie 2007 prin care s-a admis neconstituţionalitatea articolului 1 din Legea 90 din 2005 privind modificarea Legii răspunderii ministeriale din 1989. Documentul, trecut cu vederea de presă, sedusă de cuvăntul "aleatoriu", folosit, de asta, in mai toate titlurile ştirii, se referă exclusiv la domeniul juridic.
Unul dintre cei nouă judecători a făcut opinie separată. E vorba despre Nicolae Cochinescu, unul dintre procurorii regimului Iliescu de pănă in 1996. Cum ii stă bine unui convertit de la roz bombonul fesenist la portocaliul alianţist (ca să apelez la un barbarism), Nicolae Ciochinescu e intru totul de acord cu modificarea anticonstituţională din 2005.
Argumentele domniei sale? In nici un caz de ordin juridic, aşa cum ne-am aştepta de la ditamai judecătorul Curţii Constituţionale, ci de ordin politic, după cum intră in logica unui magistrat dependent de puterile succesive şi trecătoare: "Legiuitorul a optat, ţinănd seama - aşa cum precizează şi in expunerea de motive ale Legii 90/2005 - de imperativele luptei impotriva corupţiei". Gura păcătosului adevăr grăieşte! Intr-adevăr, legiuitorul a ţinut seama de imperativele luptei impotriva corupţiei. Ale luptei impotriva corupţiei, aşa cum o inţelegea el, legiuitorul. Pentru că Legiuitorul din 2005 nu era un personaj abstract sau o forţă din altă lume, ci tocmai Parlamentul Romăniei. Care Parlament, la vremea respectivă, a trecerii legii prin Parlament (21 februarie 2005 la Senat şi 22 martie 2005 la Camera Deputaţilor), era Parlamentul Alianţei D.A.
Un Parlament ce nu-şi puteau permite să respingă o ordonanţă de Urgenţă a Guvernului Tăriceanu. Nu cred că-şi mai aminteşte cineva că Legea atăt de des invocată in zilele din urmă, după Decizia Curţii Constituţionale, a fost o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului numărul 3 din 27 ianuarie 2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială. O ordonanţă de urgenţă e un act al Guvernului dictat, cum spune şi numele, de o urgenţă. Se intămplă ceva grav, neprevăzut, a cărui rezolvare cere un act legislativ.
Dacă Parlamentul nu e in sesiune ordinară sau dacă nu poate fi convocat intr-un timp scurt, Guvernul apelează la o ordonanţă de urgenţă, un fel de lege dată de guvern. Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 3 din 27 ianuarie 2005 se renunţa la prevederea din Legea 115/1999 potrivit căreia şi foştii demnitari, nu numai cei actuali, nu pot fi anchetaţi şi judecaţi după normele dreptului de procedură penală. Ce urmărise Legea 115 din 1999, adoptată de un Parlament CDR-ist şi nu FSN-ist, cum s-ar putea crede? Evitarea unuia dintre cele mai mizere şi mai des intălnite abuzuri din istoria modernă a Romăniei: tărărea abuzivă prin anchete penale de către noul guvern a membrilor fostului guvern. O măsură de o excepţională importanţă pentru sănătatea democratică a Romăniei postdecembriste.
Intr-o ţară fără cultură democratică, Opoziţia fusese, in anii tranziţiei, partea cea mai hulită a societăţii romăneşti. După căderea de la Putere, televiziunea şi radioul public se năpusteau asupra celor din fosta Putere, intraţi acum in Opoziţie. Procurorii, poliţiştii, Garda Financiară, pănă nu demult in slujba fostei Puteri, se năpusteau asupra Opoziţiei, la indemnul noii Puteri. Experienţa arăta astfel că nu atăt demnitarii actuali, căt mai ales foştii demnitari aveau nevoie de protecţia dată de anumite proceduri speciale. Procurorilor nu le-ar fi trecut prin ţeastă să inhaţe nitam-nisam un membru al Guvernului in exerciţiu. In schimb, zelul lor de inşi compromişi ii impingea să se năpustească asupra foştilor, in speranţa că se vor pune bine cu actualii.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 3 din 27 ianuarie 2005 răspunde unei urgenţe. Celei de a transpune căt mai repede in practică nevoia lui Traian Băsescu de a se răzbuna pe membrii guvernului Năstase, pe Adrian Năstase, indeosebi. La vremea respectivă, premierul Călin Popescu Tăriceanu era mai mult decăt o tastatură pentru deştele prezidenţiale. Astfel că la nici o lună de la lovitura de stat prin care Traian Băsescu a adus Alianţa la putere, Guvernul se grăbea să modifice Legea responsabilităţii ministeriale in aşa fel incăt, sub pretextul luptei impotriva corupţiei, liderii Opoziţiei să fie tărăţi prin anchete penale in doi timp şi trei mişcări.
Admiţănd că imperativele luptei impotriva corupţiei - vorba lui Nicolae Cochinescu - impuneau o modificare a Legii din 1999, ea trebuia să se petreacă, obligatoriu, printr-o lege supusă dezbaterii publice mai intăi şi dezbaterii parlamentare mai apoi. Se impunea asta tocmai pentru că o asemenea modificare viza Opoziţia, şi prin asta, sănătatea democratică a ţării. Ştiind insă că majoritatea parlamentară e o maşinărie de aprobat ordonanţe de urgenţă, cuplul de la vremea respectivă, Traian Băsescu - Călin Popescu Tăriceanu, s-a grăbit să modifice legea printr-un act guvernamental. S-au grăbit nu deoarece "imperativele luptei impotriva corupţiei" cereau asta (ar fi fost şi absurd, lupta impotriva corupţiei era un proces complex, de lungă durată şi nu o opintire hei-rupistă), ci pentru că ştiau un adevăr:
Loviturile mărşave se dau, de regulă, in primele săptămăni de putere, cănd Opoziţia, reprezentată de invinşi, e paralizată, cănd procurorii, care pănă nu demult slujiseră celălalt Stăpăn, nu mai ştiu cum să-ţi intre in voie, cănd populaţia te sprijină, cănd presa e o permanentă căntare. Decizia Curţii Constituţionale a fost corectă. Chiar dacă unii dintre membrii săi - precum Nicolae Cochinescu - s-au precipitat să-i dovedească lui Traian Băsescu, noului Stăpăn, că e in stare să-l slujească la fel de sărguincios ca şi pe fostul.
