Cum şi-a pierdut inflaţia forţa de şoc

Aşteptam alte cifre. Vineri, Institutul Naţional de Statistică a comunicat rata inflaţiei pe august 2010. Surpriză mare: creşterea a fost de numai 0,23%. Rată ignorată însă de mulţi analişti şi comentatori, care s-au năpustit asupra nivelului anual de 7,58% - august 2010 faţă de august 2009 - aparent  mai  atractiv.

Concepţiile despre inflaţie, în societatea noastră, sunt dintre cele mai controversate. În unele cercuri politice, chiar şi în cercurile unor economişti, se aud voci care spun că... România ar avea nevoie de mai multă inflaţie. Alte voci, deşi nu pledează pentru inflaţie, cer totuşi mai multă masă monetară; un deficit bugetar mai consistent, deci ceea ce ar însemna tot inflaţie.

De ce vor mai multă inflaţie? Nu sunt puţini cei ce cred că fără inflaţie PIB-ul nu poate să crească şi nici investiţiile nu au din ce să se înfrupte. Mai circulă şi o altă teorie, care alimentează teama că va exploda şi mai puternic şomajul dacă nu se va da drumul la inflaţie. Teorii vechi, neconfirmate de timp, extrase din cărţi deja depăşite.

Să nu uităm însă de marea masă a celor cărora le este frică de inflaţie. Băncile se uită la inflaţia anuală şi, dacă văd că urcă, aşa cum s-a în­tâmplat în august - când inflaţia pe 12 luni, de 7,58%, a fost mai mare decât cea din iulie, de 7,14% - încep să se agite că dobânzile la creditele în lei ar putea deveni real-negative. Populaţia care economiseşte, în acelaşi timp, se uită tot la inflaţia anuală în creş­tere, şi îşi manifestă teama că de­pozitele din bănci ar putea fi şi ele remunerate cu dobânzi real-negative. Adică, sub cifrele care exprimă nivelul anual al creşterii preţurilor. Şi băncile, şi clienţii socotesc însă greşit. Pentru că dobânda e legată de 12 luni viitoare, în timp ce inflaţia comunicată de INS e calculată pe 12 luni trecute. Aşa că nu cu inflaţia la zi se cade să fie comparate dobânzile, ci cu inflaţia viitoare.

Adevărul este că, la noi, logica inflaţiei e deseori strâmbă. De două de­cenii, de la 1 noiembrie 1990 şi până în prezent, timp în care românul a învăţat să convieţuiască cu inflaţia, pre­ţurile s-au mişcat într-o continuă dezordine. Inflaţia am măsurat-o mai întâi cu trei cifre: în '91, în '92 şi în '93. Pe urmă cu două cifre: în '94, în '95 şi în '96. În '97 însă am revenit la in­fla­ţia cu trei cifre. Din nou am avut inflaţie cu două cifre, în '98 şi în '99. Iar din 2000 a început procesul de de­zinflaţie. Până în '97, când criza glo­bală a zăpăcit iar cifrele. De­zor­dinea preţurilor am constatat-o însă nu numai de la un an la altul, ci şi de la o lună la alta. Dacă, în dinamica anilor, dezinflaţia a făcut totuşi ceva ordine în mişcarea preţurilor, ratele lunare continuă însă să exprime o stare de dezordine. Inclusiv în anul în curs.

În toţi aceşti aproape 20 de ani de inflaţie, nici o lună nu a semănat cu alta. După creşteri mari au urmat salturi moderate. Sau invers: după o lună calmă, inflaţia a explodat în lunile următoare.

Semnificativ este faptul că noi, în România, ne războim cu două feluri de inflaţie: una corectivă şi alta structurală. Din 2000 încoace însă, cu deosebire, salturile cele mai spectacu­loase nu au avut cauze structurale. Cauza-cauzelor inflaţiei fiind co­rec­ţiile repetate aplicate preţurilor. Fiindcă, de la o lună la alta, starea eco­nomiei nu s-a schimbat niciodată atât de mult, încât să determine modificări atât de mari ale inflaţiei, când în sus, când în jos.

Nici în 2010, în condiţii de rece­siu­ne, nu a fost vreo lună care să fi se­mănat cu alta. După creşteri mari au urmat mişcări moderate. Şi invers. Ex­plicaţia? Şi în 2010 ne luptăm cu trei feluri de inflaţie: corectivă, struc­tu­rală şi emoţională. Plus o stare paradoxală, derutantă în mare mă­su­ră: în iulie, deşi creşterea lunară a fost mare, de 2,58 de procente, cre­ş­terea anuală a fost de 7,14 procente; în timp ce în august, la o creştere lunară calmă, de numai 0,23%, inflaţia anuală a fost mai mare, de 7,58%. Care-i concluzia? Creşterea inflaţiei anuale, de la 7,14 la 7,58, nu exprimă nicidecum o explozie a preţurilor. E doar un efect statistic: aşa-numitul "efect de bază". În rea­litate, preţurile nu au explodat, ci s-au calmat: de la o inflaţie de 2,58% în iulie la numai 0,23% în august.

Problema e alta. În mod esenţial alta. De la 1 iulie 2010, în cadrul programului de austeritate, a crescut taxa pe valoarea adăugată de la 19% la 24%. Ne aşteptam la două şocuri inflaţioniste, unul în iulie şi altul în august, fiindcă surplusul de TVA urma să se ducă firesc în preţuri. Ei bine, dacă şocul din iulie s-a produs, inflaţia sărind cu 2,58%, în august n-a mai avut suflu. Inflaţia s-a calmat, coborând la 0,23%. Unde să cău­tăm explicaţia? Desigur, în scăderea pu­terii de consum, care i-a descurajat pe comercianţi. Mai mult, i-a obli­gat să găsească resurse de absorbţie a şocului inflaţionist prin scăderea propriilor profituri. Iar scumpirea cu 1,95% a legumelor, cu mult deasupra mediei generale a scumpirilor, este tocmai excepţia ce întăreşte regula. Pentru că o bună parte a populaţiei - receptivă la sfaturile de alimentaţie sănătoasă - a mutat centrul de greutate al consumului alimentar de la pâine, care s-a scumpit numai cu 0,29%, la legume. Fapt speculat prompt de comercianţi.