x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Da, Vivaldi a fost înger!

0
Autor: Tudor Octavian 18 Iul 2009 - 00:00

De câte ori îi ascultăm muzica ori i se ros­teşte numele, soţia mea spune: "Omul ăsta a fost înger!".



Când am auzit pentru prima oară a­ceas­tă apreciere, rostită în felul definitiv în care închid femeile orice discuţie la ca­re bărbaţii mai bâjbâie, mi s-a luminat din­tr-o dată un orizont. Numai un pă­mân­tean atins de duhul suprem poate să re­zol­ve o ecuaţie a accesibilităţii în absolut, aşa cum o fac "Anotimpurile" vene­ţia­nu­lui.

În creaţia simfonică, una din formulele de susţinere a repertoriului priveşte "publicul- ţintă". Doar Mozart, cu o câtime de compoziţiile sale, şi Beethoven, cu părţi din câteva simfonii, mai cunosc o popularitate atât de completă în toate păturile sociale şi pe toate continentele. Creaţia lui Vivaldi, chiar şi în acele compartimente ale ei cu o adresă religioasă bine definită la un public cultivat, pare a veni la întâlnirea cu o aşteptare universală. În omenire se născuse nevoia unei muzici pentru toate urechile şi pentru toate sensiblităţile, iar Vivaldi, cu "Anotimpurile" lui, a tras lozul cel mare, câştigat numai o dată la mii de ani.

E neîndoilenic piesa cea mai cântată şi cu cele mai multe înregistrări şi difuzări în magazine cu profil muzical, dar şi pe tarabe de târguri sărace, la posturi de radio şi de televiziune de toate mărimile şi toate specialităţile. În orice casă, unde există un număr de casete sau CD-uri, între acestea se află şi "Anotimpurile" de Vivaldi. Numele compoziţiei şi al autorului se rostesc într-o singură respirare. Şi alte capodopere beneficiază de o rostire în pachet: "Requiemul lui Mozart", "Adagio de Albinoni", "Oda bucuriei" de Bee­tho­ven. La noi au ajuns la un grad de po­pularitate remarcabil "Rapsodia a doua" de Enescu şi "Balada lui Ciprian Po­rum­bescu. Nu-i puţin lucru. Oricât de cântat însă e un compozitor clasic - iar Mozart e cu întregul operei mai cântat decât Vivaldi - "Anotimpurile" lui Antonio Vivaldi rămân opera care poate fi as­cultată la nesfârşit, cu acelaşi sentiment de sublim. Cine spune că s-a plictisit să le tot asculte, ori e limitat afectiv, ori are un cusur ge­netic. Dar marea calitate a acestei muzici e în potenţialul ei de încredere. Dacă un om a putut să compună ceva atât de original şi totuşi atât de accesibil, în­seamnă că se poate. Înseamnă că se mai poate.

E adevărat, o speculaţie financiară co­losală izbuteşte într-o epocă de atac gene­ralizat la valori să facă dintr-un Jacko sau dintr-o Macko icoană şi altar. Diferenţa dintre creaţia unui înger şi acea a unui pământean de larg consum e la po­go­râ­rea în noi. "Anotimpurile" lui Vi­valdi ne-au devenit fiinţă şi unitate su­premă de mă­s­ură a frumuseţii, a ar­moniei şi a stă­rii de bine, pe când alde Jacko şi Macko nu sunt muzică, sunt doar spectacol. Oa­me­nii fredonează toată viaţa melodii, nu isterii colective.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   vivaldi

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de