Dacă Adrian Sobaru v-a unit, atunci e-n regulă!

Trezită din somn, cu o anume întâr­zie­re, dar cu surprinzătoare vioi­ciune pentru lentoarea noastră de mămăli­gari care îndură, rabdă, „dorm cu curul pe cămeşă”, opoziţia face un pas de atac. Cu sabia, cu floreta, cu briceagul? M-aş bucura să fie cu tunul. Un tun simbolic, fireşte, dar care să spulbere rapid şi necon­diţionat toată scârboşenia şi măgăria de azi. Fiindcă – o spun mai ales celor din diaspora care încă n-au aflat – măgăria stăpâneşte azi România. Ţara voastră a încăput pe mâna unui alt Ceauşescu, mai diabolic decât cel pe care voi îl ţineţi minte şi-l urâţi. O călăreşte, o umileşte, o sărăceşte, o duce la pieire dacă nu cumva a şi dus-o. Din acest motiv noi nu l-am votat. De ce ni l-aţi trimis, domniile voastre, plocon, prin votul mitraliat de la Paris şi din alte părţi?

Uniunea făcută de opoziţie, dacă se revendică, aşa cum a spus unul dintre liderii ei, de la gestul lui Adrian Sobaru, atunci e-n regulă. Iată motivul pentru care Uniunea Social Liberală se va chema, pentru mine, Uniunea Adrian Sobaru. Gestul electricianului din televiziunea publică, cel care, autorăstignindu-se peste neputinţele naţiei, s-a aruncat ca o cruce, cu mâinile desfăcute în părţi, în prăpastia mâloasă a Parla­men­tului, e unic în ultimii 20 de ani. Ne-a salvat de bănuiala laşităţii. Ne-a redat calitatea eroismului, ceea ce Emil Cioran credea că ne lipseşte cu desăvârşire. Cei doi copreşedinţi ai noii alianţe, Crin Antonescu şi Victor Ponta (îi numesc în ordinea vârstei partidelor lor), se aflau, în momentul cumplitului protest, alături. Atunci, îmbrânciţi de gestul eroului de la balcon, s-a născut, peste orgolii de partid, peste nepotriviri doctrinare, ideea şi angajamentul luptei comune pentru a recâştiga, pentru ţară, ţara. Recunosc că în clipele acelea, când aşteptam un seism parlamentar, i-am înjurat pe toţi. Pentru lipsa de reacţie, pentru situarea măruntă şi puchinită sub înălţimea jertfei acelui om. L-am înjurat pe Boc, pentru nesimţirea de a continua porcăria acelei şedinţe parlamentare ordonate de Băsescu, dar i-am înjurat, mai tare chiar, pe Antonescu, pe Năstase, pe Ponta, pe unguri şi pe toţi minoritarii prezenţi în sală, pe Hrebenciuc, pe Haşotti şi pe toţi cei care se dau iubitori ai dreptăţii şi luptători (argaţilor pu­terii nu le-am făcut onoarea de a-i înjura). Cum puteţi sta, cum aţi putut sta, ca nişte momâi? Am înjurat, aşa cum am scris de altfel în comentariul meu de atunci, şi reprezentanţii de rând ai poporului. Pe liftiera care l-a coborât din sala de şedinţe, triumfător, pe premier, fără să-l scuipe în ochi şi l-am suduit pe şoferul care a acceptat să se suie la volanul maşinii guvernamentale, cărând docil, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, mumia politicianului din Cluj, în timp ce brancardierii scoteau pisatul pe roată Sobaru. Din gestul acela, înţeleg, s-a născut o mişcare politică. Un bata­lion unit de revoltă. Frumos. Un batalion de salvare, de asalt „în legitimă apărare”, cum zice nea Mircea Ionescu Quintus. Poate că politicienii aceştia tineri, Crin, Victor şi Daniel, cel din mijloc de vârsta fiicei mele celei mari, sunt mai cumpătaţi decât mine, predispus reacţiilor nervoase. Ei sunt politicieni. Au stat – atunci – ca nişte uluci de gard şi au gândit, apoi, cu cum­pătare. Rezultatul – venit cam târziu, dar mai bine mai târziu decât niciodată – e amputarea orgoliilor şi intereselor de partid pentru interesul naţional. Dar Crinule şi Victore, dacă vă pune Sarsailă să vă purtaţi şi acum cu jefuitorul şef, după declanşarea acestei revolte care pentru mine se cheamă Sobaru, cu mănuşi, cu degeţele cu manichiură, dacă vă lăsaţi atraşi în aceeaşi operetă, luând în serios „democraţia Bă­sescu”, v-aţi ars. Curăţaţi ţara acum de pecinginea Băsescu! Nu mâine, ci azi! Nu mafia în ansamblu, ea va cădea de la sine, ci vârful ei. Dezvăţaţi-vă de tentaţia de a râde şi a glumi – nu dă bine în timpul acestor nesfârşite ceremonii de înmormântare – până când România va reînvăţa să râdă.

O regină franceză, de obârşie austriacă, suită pe eşafod unde avea să i se taie capul, i-a cerut scuze călăului – au fost ultimele ei cuvinte – pentru că în trecere l-a călcat din greşală pe picior. Vă rog să mă scuzaţi, a zis ea, făcând o reverenţă. Cred că o chema Maria Antoaneta şi era nevasta lui Ludovic al XVI-lea, scurtat şi el de cap. Domnilor opozanţi uniţi, în care ne punem ultimele speranţe, lăsaţi politeţurile de curte. Refuzaţi să mai jucaţi, acum că aţi intrat într-un ba­talion de asalt, roluri în scenetele po­mădate cu fardul democraţiei Bă­sescu. Nu cereţi scuze călăului. Smul­geţi-i din mâini securea şi trimi­teţi-l la plimbare. Recalificaţi-l bar­cagiu şi ducă-se unde-o vedea cu ochii.

 P.S. Jenant discursul de duminică seara al lui Traian Băsescu. Era să scriu, penibil discursul electoral - speriat, ambiguu şi umflat ca un maţ cu pompa de bicicletă – al lui Nicolae Ceauşescu, de duminică seara, februarie 2011. Omul ăsta chiar crede că poporul este confecţionat din boi.