x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Dacă iubeşti şi suferi pentru că nu eşti iubit

0
Autor: Maria Timuc 04 Feb 2011 - 09:16
Dacă iubeşti şi suferi pentru că nu eşti iubit


149923-crying-girl-1400x1050.jpgDe la Iisus Hristos încoace, toţi marii înţelepţi ai lumii ne-au spus: „Iubiţi”... Căci rădăcina suferinţei este în incapacitatea de a iubi şi în vanitatea pe care ne-o exprimăm prin judecată. Când Iisus a spus „Iubiţi-vă duşmanii”, el ne-a spus – în acelaşi timp – că... este posibil. Că nu există ceea ce numim „absenţa iubirii”, cât incapacitatea noastră de a o percepe chiar în faptele sau în durerile pe care le simţim ca venind de la „duşmani”! În încercarea de a-i ierta pe alţii, pe duşmanii noştri ori pe aceia care ne fac ceea ce noi credem a fi „rău”, ne izbim cu putere de propriile emoţii ne­gative. Ele par a ne conduce către discordie emo­ţio­nală, întărindu-ne sentimentul febril al „absenţei iu­birii” în noi înşine ori sentimentul incapacităţii de a iubi, a ierta, a fi tolerant sau a înţelege..

Această „iluzorie incapacitate” este una dobândită. Noi doar am învăţat că nu putem. Noi doar am învăţat că suntem incapabili de iubire, or că alţii sunt incapabili de a o simţi. Fireşte că oricine poate iubi pe cineva atunci când... se simte iubit. Inimile ne zvâcnesc în prezenţa fiinţei care ne confirmă sentimentele, ne dăruiesc şi ne mângâie. Provocarea existenţei nu se află, însă, acolo unde primim confirmare şi aprobare. Provocarea nu se află în miere, cât în pelin... Când ajungi să ştii că a-ţi păstra gustul dulce în vreme ce înghiţi amarul devine o culme pe care se înalţă sufletul, înţelegi... Iar înţelegerea este anticamera iubirii. În spatele suferinţelor venite dinspre oameni se aprinde lumina conştienţei când înţelegi că-i un dar în tot ce ţi se ia, un dar în tot ce te doare şi un dar în tolba de negură a duşmanului tău... Situaţiile dificile de viaţă te cheamă la uşa aducerii aminte, în misteriosul hangar al adevărului, care ascunde un aparat de zbor către divinitatea ta lăuntrică! Cel ce te răneşte este un căutător al iubirii pierdute în el însuşi. Cel ce te răneşte a fost rănit şi de aceea el a perceput că dragostea este suferinţă. Ce te răneşte îţi arată – de asemenea – că şi tu ai fost rănit.

Duşmanul apare mai degrabă ca un produs al percepţiei, ca distorsiune apărută la nivelul conştiinţei, inconştientă de prezenţa absolută a iubirii. Iubirea lipseşte din fiecare fiinţă doar atunci când ea crede că există ceva precum iubirea absentă. Când ea se dă cu prea mare uşurinţă vanităţii de a judeca, pentru a obţine în secret suferinţa, victima şi călăul. Ar fi suficient să producem în interiorul nostru o renunţare, poate cea mai mare dintre toate cele pe care le-am cunosuct în vieţile noastre; „renunţarea la com­pensaţiile secrete pe care ni le dă suferinţa”! Acest tip de renunţare ne ajută să descoperim în noi o fiinţă plină de pace, liniştită şi iubitoare, care „ştie” instantaneu că oamenii suferă de dorul iubirii doar pentru că au crezut că ea nu există. Cel ce nu ne iubeşte este doar... unul care a perceput că nu iubeşte.

Asta nu are legătură cu noi înşine decât atunci când ne prindem în jocul de-a „absenţa dragostei” şi jucăm prin proprie alegere acest joc al suferinţei. Iubeşte tu... Acesta esta secretul ultim al iubirii. Nu există o incapacitate precum absenţa iubirii, cât incapacitatea de a percepe prezenţa ei... Chiar această incapacitate este doar... o percepţie, care ne sprijină alegerea secretă de a suferi şi nu o... realitate.

Iubirea este o realitate. Absenţa ei este doar... un virus mental, care poate fi vindecat prin renunţarea... la a-l hrăni... A hrăni ideea că celălalt nu te iubeşte costă enorm; pe de o parte, eşti atras tot mai mult către cel ce nu te iubeşte, pe de altă parte, eşti atras pentru că gândurile tale îţi crează emoţii copleşitoare, emoţii care-ţi spun „tu iubeşti, ce dezastru, dar suferi pentru că nu eşti iubit”. Atracţia fantastică, uluitoare către fiinţa care fuge de tine este o consecinţă a suferinţei şi a gândurilor tale critice. În ascuns, îl critici pe cel iubit pentru că nu-ţi dă atenţie. În ascuns, te gândeşti, anticipezi, adulmeci absenţa celui iubit şi, pe măsură ce-i gândeşti absenţa, te emoţionează şi te în­ne­bu­neşte atracţia emoţională faţă de persoana absentă. A înceta să critici, a accepta prezenţa iubirii, a-ţi duce atenţia către alte lucruri, a gândi că celălalt este liber să te iubească sau nu, a schimba ideile mentale despre celălalt înseamnă a reduce presiunea emoţională şi a putea să iubeşti pur şi simplu. Căci asta cauţi, să iubeşti. Dar se poate să iubeşti cu bucurie, nu cu amărăciune. Cu recunoştinţă, nu animat de dorinţe de răzbunare. Să iubeşti, pur şi simplu, fiinţa care nu-ţi este duşman, ci un stimul pentru vindecarea tendinţelor critice, care te fac să suferi şi să atragi relaţii ce-ţi confirmă că dragostea şi suferinţa sunt unul şi acelaşi lucru.

Citeşte mai multe despre:   editorial,   despre iubire

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de