x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Dacă nu cunoşti inspirat, nu cunoşti nimic

1
Autor: Maria Timuc 03 Iun 2014 - 16:21
”Dacă nu cunoşti revelat – prin grație divină – sau inspirat, nu cunoşti nimic. De pildă, povestea cu mărul lui Newton, care a căzut. (...) Și eu spun: dacă Newton gândea până la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai înțelept. Când a fost întrebat cum a descoperit gravitația, a zis: Am fost inspirat. Păi, scrie pe măr, sau scrie undeva în natură ”legea gravitației”? Fenomenele lumii interioare şi ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom şi orgolios crede că explorează lumea interioară şi exterioară cu jocul lui de ipoteze şi că descoperă ceea ce vrea el. El caută; dar eu spun că el caută, nu află. Sau dacă află trebuie să fie ca Newton; inspirat”(”322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea” – ED. Humanitas).

Omul caută, dar nu află, spunea Țuțea. Cunoaşterea înseamnă revelație, inspirație şi atât. Mintea nu poate cunoaşte, spunea filozoful. ”Fenomenele lumii interioare şi ale lumii exterioare tac”, aşa cum a tăcut veacuri în măr ”legea gravitației”. Aş spune că în noi şi în jurul nostru ”tac” frumuseți şi înțelegeri fantastice, care aşteaptă să ieşim puțin din minte, din acest lăcaş al formelor şi al chipurilor interiorizate în experiența vieții noastre, începând din copilărie. E simplu să înțelegem că mintea poate cunoaşte doar ceea ce deja a cunoscut; ea pare să funcționeze pe baza ecuațiilor învățate, în ea regăsim recuzita experiențelor noastre trecute. Mintea face asocieri cu aspect de noutate, dar toate se bazează pe memorie, pe trecut, pe învățare şi de aceea gândirea şi rațiunea nu pot fi absolutizate. Faptul că gândirea e – în esență – subiectivă o face deosebit de vulnerabilă, dacă nu cumva ea e sursa tuturor vulnerabilităților umane cunoscute. Gândirea singură nu descoperă, ci asociază. Gândirea nu cunoaşte obiectul sau subiectul observat, ci îl descrie. Cunoaşterea  e o stare care-ți dă certitudinea spontantă, surprinzătoare că ”ştii”, iar ceea ce ştii e fără dubiu aşa. Mintea se teme, se îndoieşte, întoarce lucrurile pe toate fețele, înnebuneşte căutând, răscolind, întrebând şi perpelindu-se printre răspunsuri, a căror certitudine e doar temporară. Ceea ce este revelat, ce simțim cumva cu inima, nu încape în traista mică a minții pentru a fi aruncat printre dubii şi temeri. Revelația-i din tărâmul Grației Divine, e cunoaştere directă, totală, e ceea ce nu poate fi altfel şi nu are nici un opus. Inspirația e şoapta lui Dumnezeu la urechea ființei care şi-a ridicat sufletul până acolo unde a fuzionat cu Adevărul. Pentru noi este important să ştim că putem trăi ”inspirat” în fiecare zi, ceea ce ne poate spori bucuria şi sentimentul siguranței, al iubirii şi al încrederii în sine, dar asta nu se poate atunci când ne scufundăm în marea propriilor gânduri ca într-un labirint, ci numai dacă...trăim, alegem, visăm, şi existăm cu inima şi prin ea.

Inima ”ştie”, inima ”cunoaşte”, inima e spontană şi puternică, iar glasul ei ocupă dintr-o dată spiritul, mintea şi trupul. Eu cred că acest adevăr , care există, deja, în interiorul nostru, are puterea de a se revela, de a se arăta, de a pătrunde în experiența vieții noastre, oricât l-ar bloca mintea şi socotelile ei matematice. Cred că suferința şi obstacolele sunt un fel de rezistență la acest adevăr existent, o rezistență la ”cunoaştere”, în fața căreia mintea şi posibilitățile noastre fizice clachează în cele din urmă. Cineva îmi scria într-un comentariu; ”eu mi-am urmat inima şi a fost un dezastru, nu m-a ghidat corect. Atunci, cum putem spune că e corect să ne urmăm inima? Răspunsul meu este acesta; inima ne ghidează numai corect, chiar dacă povestea în care ne implică se dovedeşte una plină de entorse. Adevărul pe care ni-l arată la final este acela pe care l-am ocolit la început, cel al cărui glas nu izbutise să acopere gălăgia minții şi a emoțiilor mincinoase prin care ne-am făcut alegerile din trecut. Se spune că ceea ce se întâmplă în cele din urmă era cunoscut  de la început, iar inima care ne atrage într-o poveste ne duce tocmai către adevărul negat inițial de minte. Dacă ne-m opune mai puți trăirilor noastre, acțiunilor celorlalți, alegerilor lor, dacă am înțelege că numai pentru noi putem alege cu adevărat, am fi mai mult conectați cu inspirația. Noi pierdem timp şi energie enormă pentru a ne opune alegerilor şi acțiunilor altor oameni, felului în care curg evenimentele şi ne alegem din opoziția noastră cu o gălăgie mentală de nedescris, care ne îndepărtează de sursa cunoaşterii, de divinul din noi şi de capacitatea de a curge prin experiența vieții în mod firesc şi uşor. Acceptarea e o atitudine inspirată, pe care o putem alege conştient cu scopul de a trăi o viață inspirată. Viața inspirată e mai uşoară, mai frumoasă, e magică chiar, căci începem să vedem cum întreg universul conspiră parcă spre a ne împlini visele, nevoile, dorințele şi a ne sprijini să  ne împlinim destinul. 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de