Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Naţionalizări pe faţă sau indirecte răscolesc ţările industrializate
din Vest. După ce nume ilustre de pe Wall Street au căzut, guvernul
american se zbate să obţină aprobarea pentru planul de 700 miliarde de
dolari, care ar însemna intervenţia directă în industria financiară. Cu
ceva timp în urmă, Uncle Sam a preluat, de facto, cea mai mare firmă de
asigurări din lume, AIG, după ce salvase de la faliment giganţii
Freddie Mac şi Fannie Mae.
Naţionalizări pe faţă sau indirecte răscolesc ţările industrializate din Vest. După ce nume ilustre de pe Wall Street au căzut, guvernul american se zbate să obţină aprobarea pentru planul de 700 miliarde de dolari, care ar însemna intervenţia directă în industria financiară. Cu ceva timp în urmă, Uncle Sam a preluat, de facto, cea mai mare firmă de asigurări din lume, AIG, după ce salvase de la faliment giganţii Freddie Mac şi Fannie Mae. Ceea ce se întâmplă în Europa în zilele din urmă arată că ea nu este imună la criza financiară generată de securitizarea masivă şi tranzacţionarea de produse derivative cu valoare îndoielnică. Statul belgian, cel olandez şi cel din Luxembourg au devenit acţionari mari la banca Fortis. În Marea Britanie, statul a naţionalizat Bradford&Bringley, un alt operator din industria finanţării construcţiei de locuinţe, după ce a făcut acelaşi lucru cu Northern Rock. Şi în Germania statul a intervenit pentru a salva entităţi financiare, Danemarca şi Islanda fiind alte două ţări europene unde guvernele au recurs la măsuri extraordinare.
Asistăm la un fenomen inimaginabil, pentru mulţi, cu câţiva ani în urmă în privinţa scalei şi adâncimii de desfăşurare. Crizele din Suedia, Norvegia sau Japonia (din deceniul trecut) au fost situaţii izolate geografic, existând totodată un mediu internaţional cu mult mai puţină incertitudine. Avem acum un eşec monumental al unui model de afaceri în industria financiară, dezvoltat mai ales în SUA, pe Wall Street, dar practicat şi de numeroase grupuri financiare europene. De aceea mi se par ipocrite declaraţiile unor europeni, politicieni sau din lumea finanţelor, care spun că Europa ar fi importat criza de peste Ocean; ei ignoră mecanismele lăuntrice ale crizei, ce sunt transfrontaliere. Acest eşec este cauzat de credinţa oarbă în ajustări rapide ale pieţelor (fără costuri majore), în vicii ale transformării împrumuturilor bancare în obligaţiuni şi "împachetarea" acestora în tot felul de derivative (devenite în timp produse toxice), remunerarea executivilor care a stimulat asumarea de riscuri nebuneşti etc. Şi toate acestea pe fondul unui deficit major de reglementare şi supraveghere în industria financiară. Am mai vorbit despre acestea în paginile JN. Situaţia disperată din industria financiară de peste Ocean şi riscul unor evoluţii similare în ţări europene au obligat statul, ca purtător al interesului public, să intervină. În perioada imediat postbelică am avut sectoare publice extinse în Europa occidentală, statul fiind acţionar important în diverse sectoare, el impulsionând activitatea economică şi din această ipostază (dincolo de rolul bugetului public). A existat şi politica New Deal în SUA. Naţionalizările de acum şi apariţia unui "nou" sector de stat se fac în condiţii de mare stres economic şi social. Fundamentalismul de piaţă este respins chiar şi acolo unde a tronat mai bine de două decenii. Intră în prima scenă pragmatismul şi încercarea de a găsi reglementări mai bune în economie. Aceasta nu înseamnă că mereu pot fi găsite soluţii ideale nemaiamintind dispute politice ce pot săpa adoptarea de decizii eficace.
În ţări din UE şi în SUA se pune sămânţa unui "nou" capitalism de stat, ceea ce nu înseamnă dispariţia economiei libere, sectorul privat rămânând dominant. Ce va rămâne din această sămânţă, în timp, rămâne de văzut – întrucât unele participaţii vor fi revândute sectorului privat. În mare parte din Asia emergentă şi în Rusia avem un capitalism autoritarist. Aceste evoluţii pot fi interpretate şi prin prisma negestionării procesului de globalizare (vezi şi eşecul rundei comerciale Doha) ca şi a efectelor nefaste ale identificării economiei de piaţă cu lipsa de reglementări.
