... dar cine e TATĂL proştilor?

Spuneam într-un editorial apărut în iunie 2009 („Antreprenori cu mâ­ne­cu­ţe”) că a fi contabil nu-i totuna cu a fi antreprenor. Fiindcă una-i să construieşti un buget asumând nişte ve­ni­turi la întâmplare din lista anului pre­cedent, şi alta e să ai un plan care să ţină cont de reducerea „business”-ului, a puterii de cumpărare, a lichidităţii, şi să iei măsuri pentru a revitaliza mediul economic. Contabilitatea are „defectul” că nu percepe riscurile, ci doar le constată. Acestea fiind spuse, rămâne de văzut ce se va întâmpla cu veniturile bugetare în 2011, pentru că dacă se va consemna încă o scădere-re­cord, înseamnă că aceia care trebuie „restructuraţi” nu sunt înca­sa­torii de la ghişee, ci şefii lor, numiţi po­litic.

Dar mai remarcam în urmă cu un an şi jumătate că gândirea „cu mânecuţe” nu se rezumă la administratorii de la stat. Exemplificând că produsele de bază s-au scumpit în primele luni din 2009, deşi piaţa cerea reduceri de preţuri. Asta înseamnă că nişte contabili travestiţi în ma­nageri au luat cursul de 4,3 lei/euro şi l-au transferat în preţuri, fără să ţină cont de premisele de micşorare a con­su­mului. Un antreprenor autentic şi-ar fi dat seama că luând o asemenea decizie nu va face decât să amplifice trendul de scădere a cererii pe sea­ma şomajului generat de reduce­rea propriei profitabilităţi. A trebuit în­să ca managerilor cu dispensă să le releve contabilitatea pierderile, pen­tru a lua decizia scăderii pre­ţu­rilor. Acum ei nu-şi mai pot reangaja salariaţii-consumatori concediaţi, ci doar să se resemneze în faţa unor vo­lume de vânzări mai mici. Aşa se ex­plică de ce şomajul a crescut la noi într-un ritm mai accentuat decât în re­giune şi de ce încrederea în consum – care înglobează teama de şomaj – s-a depreciat masiv...

Observam aceste lucruri la ju­mă­tatea anului 2009, spunând că schimbarea contabililor travestiţi în mana­geri este iminentă. Şi n-am apucat bine să zic că valul demiterilor a cu­prins retaileri, bănci, societăţi de asi­gu­rări şi de leasing, operatori de telefonie, producători de oţel, fabricanţi de mezeluri şi dealeri auto. Deşi sincer vorbind, mă aşteptam la un nu­măr mult mai mare de manageri puşi pe liber.

Iar în tot acest timp, banca centra­lă n-a contenit să se mire cât de pe­simişti pot fi consumatorii noştri faţă de cei unguri, cehi sau polonezi. Ex­pli­caţia e simplă: românii sunt mai sceptici, fiindcă-s conduşi mai prost. Motiv pentru care au migrat la muncă în străinătate în căutarea unor mana­geri competenţi. Asta face ca apelurile pentru reclădirea încrederii să nu poată avea succes decât dacă se coroborează cu o îmbunătăţire a ma­nagementului.

A mai rămas o singură întrebare. De ce managerii marilor companii pri­vate sunt la fel de slabi precum administratorii publici? La stat, simplul fapt că faci parte dintr-o organizaţie – un partid – îţi conferă dreptul de a ocupa o funcţie, indiferent de aptitudini. Dar şi în sectorul privat e cam la fel, pentru că tot statul a decis cui să-i atribuie privilegiul de a deveni capitalist.

Marile averi în România nu s-au clădit pe creativitate ori pe calităţi anticipative, ci pe inflaţie – multiplicarea banilor de hârtie, impusă po­pulaţiei. Şi acum, când sunt necesare aptitudini antreprenoriale, care să genereze sporuri de productivitate, contabilii autointitulaţi manageri recurg tot la vechiul reflex de a trage de preţuri în sus. Se vede că situaţiile de criză verifică cel mai bine calitatea managementului. Raportat la tri­mes­trul al treilea al anului 2009, scăderea de 2,3% a economiei României este depăşită numai de cea de 4,5% a Greciei, în timp ce PIB-ul UE a crescut cu 2,1%, iar cel al zonei euro cu 1,9%.