Darul tăcutului

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

În cercul meu de prieteni de la 20 de ani, unul tăcea cu mult talent. Deşi lua numai decizii proaste, eram convinşi că sunt bu­ne, dar că pe moment contrariau, fiindcă erau pline de originalitate. În fapt, păreau originale, din cauza tăcerilor lui grele şi misterioase.

Noi, cei din grup, când aveam o idee o discutam, făceam caz de ea, o circulam şi, într-un fel, îi dădeam o identitate de tag­mă. Tăcerile amicului dăruit cu încă un talent rar, al deciziilor aberante, îl ţineau în condiţia de şef spiritual. Viaţa noastră era exterioară, a lui era toată interioară.

Pe atunci, socoteam că viaţa interioară şi muţenia însoţită de oftaturi zgomotoa­se erau totuna. Când ofta, amicul parcă se dezumfla. Ofta concluziv, întotdeauna spre sfârşitul unor discuţii mai încinse. Aşa le şi punea capăt mai devreme, lă­sând impresia că le-a condus şi că a scos de la noi tot ce merita a fi cunoscut. Nu eram singurul care-i consideram pre­zenţa cu un gen de teamă respectuoasă, de băiat nimerit într-o lume de bucu­reş­teni foarte emancipaţi şi oarecum bine­voitori cu provincialii. Senzaţia de bună­voinţă măsurată mi-o producea tot gra­vul mutulică. Normal ar fi fost ca darul tăcutului să-l centrifugheze în grup, să îi confere un statut de observator neutru. Ce făcea, ce nu făcea, dar ocupa mereu un scaun în mijlocul camerei, ca un confesor, fapt care nouă ne lipea ca de la sine scaunele de pereţi.

Ciudat, dar aşteptam cu speranţe ne­des­luşite aceste întruniri de la el de acasă care nu duceau nicăieri. Poate pentru că eram tânăr şi aşteptarea era o parte im­por­tantă din fiinţa mea, poate pentru că o locuinţă în una dintre zonele boie­reşti ale Capitalei mă stârnea, iar gazdei îi asi­gu­ra un spor decisiv de autoritate, indi­fe­rent de modul în care şi-o manifesta. So­seam de fiecare dată primul la aceste ce­nacluri fără nume şi fără un program, el îmi deschidea uşa cu aerul solemn al omului care îşi aminteşte cu mare greutate cine sunt şi de ce îl deranjam, iar în sfertul de ceas ce se scurgea până la veni­rea celui de-al doilea oaspete tăceam şi eu, profund stânjenit, gata să părăsesc încăperea, dacă s-ar fi dus câteva clipe la baie, şi să nu-l mai vizitez niciodată. Dum­nezeule, cât a putut să mă comple­xeze omul ăsta cu tăcerile lui apăsătoare ca nişte pedepse!

Ieşit pe la 22 de ani de sub tutela muţe­ni­ei sale de senior, m-am gândit mult la modul în care pot fi dominaţi oamenii prin tăcere. Recent, i-am spus unui şef de partid să nu se repeadă imediat cu păre­rea în dezbaterile electorale televizate, să conducă discret disputa prin pauze controlate, să-şi întărâte adversarii lăsându-i să-i aştepte replica. Nu mult, dar cu secundele acelea care îl scot pe interlocutor din idee şi îl fac vulnerabil. Şeful de partid m-a privit condescendent şi mi-a servit o cugetare de politician, care m-a convins încă o dată că nimic nu-i mai greu decât să-i faci să se îndoiască de ceva pe oamenii născuţi să trăiască numai din convingeri. Dar, ce, domnule, noi plătim emisiunea asta la televizor ca să tăcem?