Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Discursul omului fusese năucitor: "Aici e ca-n Sicilia, dom'le! Dar mafioţii noştri-s mai cumsecade, mai omenoşi, că, orişicât, nu uită de unde-au plecat." Părea însă că regretase instantaneu prima afirmaţie, fermitatea ei dezaprobatoare, motiv pentru care, rostind explicaţiile, avusese un ton potolit, moale, amestecând neputinţă, veneraţie şi invidie. Aşa cum vorbeşti despre un popă fără har, păcătos, în parohia căruia te afli prin voia Atotputernicului.
Era taximetrist pe o Dacia hărtănită şi, atunci când îl întrebasem dacă au baroni locali, mă pusese rapid la punct asupra simbiozei dintre pragmatism şi umilinţă, cea care reunea într-un cor al supuşeniei rentabile pe majoritatea locuitorilor târgului: "Ehe, nu-l cunoaşteţi pe dom' C... Maare domn, dom' C!... E drept că, dacă te duci la dânsul cu o problemă şi-l nimereşti în zi proastă, necăjit, stresat - că are multe pe cap ! - îi căşunează pe tine din te miri ce. Zici ceva de nu-i place lui şi sare la tine. Te batjocoreşte, te suduie şi când se ambalează nu se mai rabdă. Te ia la pumni, la pălmi. Îţi cară şi picioare-n fund până te dă afară. Dar e bine să nu pleci. După ce se răcoreşte, se potoleşte şi-i pare rău. Totdeauna-i pare rău! Vine la tine, te ia binişor, te bagă-n casă, te omeneşte ca lumea, îţi bagă şi-n traistă. Nu pleci de la dânsul fără ceva. Oricum, nu pleci cu mâna goală. Îţi dă şi bani. Maare domn, dom' C. Are şi elicopter!".
Mi-am părăsit bavardul ghid într-o uliţă noroioasă, dinaintea unei case scunde. Stăpâna - o femeie trecută de cincizeci de ani, cu privire piezişe, iscoditoare - a ieşit ca din pământ la auzul motorului şi s-a proţăpit dinaintea mea, trăgând poarta în urmă, mereu cu faţa la mine, semn că dincolo n-aveam ce căuta. O prevenisem telefonic asupra vizitei şi din amabilitatea acelei convorbiri nu mai rămăsese nimic. "Păi aţi cam venit degeaba acum, că n-aveţi ce filma... Nu mai avem urşii. Nu mai avem niciunul. I-am vândut pe toţi şi ne-am luat Matiz".
În urmă cu câteva săptămâni fusese la ea un bun prieten, om cu iubire de natură, de sălbăticiuni. Îi câştigase încrederea şi plecase de acolo cu o droaie de fotografii. Câteva dintre ele, făcute în grajdul casei, înfăţişau douăzeci şi cinci de blănuri de urs brun, mai vechi, mai noi, unele abia argăsite, întinse ca hainele la uscat pe poliţe improvizate, pe grinzi, alături de unelte aflate în neorânduială şi pânze groase de păianjen. Am îngăimat perplex şi "înţelegător": "Aşa-i, se descurcă omu' cum poate. Şi cine a cumpărat blănurile?" "Nu ştiu prea bine", a continuat gospodina. "Bărbatu'meu s-a ocupat de afacere. Multe blănuri a luat domnu' deputat V.M. E profesor, dar tare le are cu etnografia". Vorbeam despre blănuri de urşi braconaţi...
De acolo am plecat la Muzeul Etnografic al târgului. Dacă m-aş fi încăpăţânat să fotografiez în "camera interzisă", întâlnirea mea cu opera artistului anonim, poporul, ar fi putut degenera într-o luptă corp la corp: "Fotografiaţi orice, dar nu aici - sunase îndemnul muzeografului. Există taxă pentru fotografiere, o plătiţi, dar aici nu fotografiaţi fără aprobarea domnului deputat". Mă supusesem, fiind pe teren străin, dar unul dintre exponate era cu adevărat de neuitat: într-un tablou color, de aproape un metru lăţime, domnul deputat V.M. se îmbăţoşa înconjurat de vreo cinsprezece "ursari".
De o "ceată de ursari", cum li se zice în zonă. Cu excepţia lui, toţi ceilalţi erau îmbrăcaţi în piei naturale de urs, provenind, se pare, de la exemplare mari. Deasupra capetelor urătorilor se aflau craniile, naturalizate hidos, în rânjete fioroase de ipsos vopsit. De la muzeograf am aflat că domnul deputat era un mare animator al obiceiurilor populare de Crăciun şi de Anul Nou. "El este cel care a încurajat formarea cetelor de ursari. Dar cu piei originale, nu cu imitaţii, ca prin alte părţi de Moldovă! Umblă pe la vânători, pe la braconieri. Plăteşte bine. Este un entuziast. Cu ursarii lui a urat de Sărbători la Poliţie, la Parchet, la Prefectură. Fotografia datează de atunci" - îmi explicase gazda. Era clar: niciuna dintre "autorităţi" nu-l întrebase nimic despre provenienţa blănurilor.
La scurt timp, deputatul cu pricina avea să fie găsit "mort în condiţii suspecte" , înţepenit vertical în fântâna din curtea şcolii din Comăneşti unde fusese profesor. Îngustă şi cu apă puţină, fântâna nu permisese decât cufundarea picioarelor. Presa de atunci asociase nefericita întâmplare cu activitatea "mafiei lemnului" din judeţul Bacău.
