Datorie pentru un castel de nisip

Pentru prima dată în ultimii şapte ani, contul curent extern al ţării - care contabilizează încasările şi cheltuielile nete de valută - s-a încheiat, la nivelul unei luni, în excedent. Este vorba de luna august, ultima pentru care există date globale. Aceasta după ce în toate lunile din anul în curs deficitul din contul curent extern s-a tot micşorat. Pe ansamblul perioadei de opt luni a ajuns să fie cu aproape 80% mai mic decât pe ansamblul perioadei corespunzătoare din anul trecut.

Avem de-a face cu cifre ameţitoare, care exclud ca determinările să fie puse în seama crizei, pentru că, oricât de profundă ar fi fost şi este aceasta, nu ar fi putut şi nu ar putea produce modificări de o asemenea anvergură. Explicaţiile nu pot fi decât în aiurelile şi anomaliile existente în economie înaintea crizei, anomalii şi aiureli cu care România a fost obligată să intre în vâltoarea crizei şi care au demolat-o pur şi simplu.

În cazul în speţă ar trebui, poate, să ne bucurăm de ceea ce ne spun statisticile. Pentru că, în numai câteva luni, a dispărut de pe firmament cea mai gravă problemă care confrunta România: imensul deficit de cont curent extern, care o ameninţa incendiar pe termen lung. Putem însă să ne bucurăm, având în vedere cel puţin viteza periculoasă cu care s-a produs echilibrarea contului extern şi mai ales modul în care a avut loc, respectiv nu ca urmare a vreunei măsuri de fond, ci intempestiv şi destructurant, conjunctural şi nedurabil?!

Nimic nu s-a schimbat de fapt în economia reală, aceleaşi fundamente fragile, aflate în grave dezechilibre există şi în prezent, ca şi acum câteva luni, pe vremea deficitelor aiuritoare! Doar factorul financiar este în alţi parametri. Finanţarea externă a înţărcat, şi ceea ce n-a făcut înţelepciunea celor care au condus economia a făcut rapid absenţa banilor. În rest, avem de-a face cu acelaşi castel de nisip: consum fără producţie, importuri fără exporturi, hipermarketuri fără fabrici, maşini fără şosele.

A crescut cumva producţia pentru echilibrare, au sporit cumva exporturile, s-au ridicat măcar câteva fabrici, s-au construit ceva şosele?! Nimic din toate acestea! Dimpotrivă, producţia şi exporturile au scăzut, nişte hipermarketuri s-au închis şi şoselele s-au mai deteriorat! Doar că, nemaiexistând finanţare, s-a comprimat consumul, s-au prăbuşit importurile, nu s-au mai deschis noi hipermarketuri şi, pur şi simplu, a încetat frenezia achiziţionării fără baze de automobile.

Parcă au intrat însă în pământ colindătorii. Unde ne sunt colindătorii?! Cei care cântau, în mod absurd, osanale unei economii care nu exista, unui castel pe care refuzau să vadă că este din nisip. Unde sunt importurile proslăvite ca panaceu al decolajului românesc spre prosperitate? Unde sunt mai ales minunatele "importuri de dezvoltare", care ar fi fost osatura importurilor şi care erau prezentate drept garanţia decolajului românesc spre modernizare?

S-au dus pe apa sâmbetei în numai câteva luni ca şi cum n-ar fi fost, pentru că nu erau de fapt achiziţii încorporate organic în mecanismele dezvoltării, ci reprezentau doar consum şi iar consum, din care în nepermis de multe cazuri consum de fiţe. Că este aşa o probează clar faptul că, dacă exporturile au scăzut cu aproape 20% în condiţiile comprimării pieţelor-debuşeu occidentale, importurile au căzut în proporţie dublă, cu apocalipticul şi neuzualul procent de aproape 40%.

Unde sunt mult cântatele investiţii străine pe care colindătorii castelului de nisip le vedeau năpustindu-se peste România din motivul atractivităţii irepresibile a acestei pieţe?! S-au dui poate la dracu', întrucât în România au venit mereu şi mereu mai puţine: doar o treime în perioada ianuarie-august, faţă de perioada corespunzătoare a anului trecut, iar în august au căzut cu 90% faţă de nivelul din august 2008. Numai că, după ce a coborât 11 luni la rând, deficitul comercial - baza deficitului de cont curent - s-a subţiat atât de mult, încât ajunge să fie integral compensat de nişte investiţii directe ajunse absolut derizorii.

Deşi acum la pământ, castelul de nisip a amanetat grav viitorul, lăsând la dărâmare o datorie uriaşă de aproape 80 de miliarde de euro, care va sugruma contribuabilul român în anii care vin, căci acesta, şi nimeni altcineva, o va plăti. O datorie pentru nimic! O datorie pentru un castel de nisip!