Datorii suverane şi datorii private în UE

Pactul Euro înseamnă un progres în reforma guvernanţei economice a UM, a UE în general. Dar, în opinia mea, el nu recunoaşte în suficientă măsură interdependenţa între criza datoriilor suverane şi starea sistemului bancar în UME. Reticenţa unor ţări în a se efectua teste de stres bancar cât mai riguroase (care să includă şi scenarii cu efecte ale unor restructurări de datorii suverane) înce­ţo­şea­ză rezolvările. Unele voci vorbesc despre criza din zona euro ca fiind una a sistemului bancar, prin excelenţă. Eu merg mai departe, afirmând că este vorba despre o criză a inte­gră­rii financiare de adâncime. De aici rezultă interdependenţa între datorii publice şi ale sectorului privat, adică ale sistemului bancar. Integrarea financiară de adâncime, fără politici şi instituţii adecvate în UM şi fără un sistem de reglementare şi suprave­ghere corespunzător al sistemului financiar, a indus o alocare defectuoasă a resurselor, exces de investiţii speculative, ca şi preluarea unor practici şi inovaţii financiare periculoase, ca să nu spun toxice, de peste Ocean şi din City-ul londonez.

Pactul Euro nu abordează frontal cauzele interdependenţei dintre da­to­rii suverane şi private poate şi în­tru­cât ar trebui să pună pe tapet o altă ches­tiune esenţială: „împărţirea po­ve­rii” (burden-sharing). Până acum grosul ajustării în zona euro este în­tre­prins, în principal, de ţările aflate la mare ananghie (Grecia, Irlanda, Por­tugalia, Spania). Dacă s-ar recu­noaş­te interdependenţa evocată mai sus, ar fi nevoie de o prezentare cât mai transparentă a subcapitalizării unor sisteme bancare, ceea ce ar pu­tea conduce la sprijin public adiţional ca şi apel masiv la emisiuni de acţiuni în ţări care acordă acum asistenţă financiară altora. Şi cum condiţiile actuale rămân încă încordate pe pieţele financiare, sesizăm dileme majore cu care se confruntă de­ci­denţii. Şi mai intervine un factor: este de presupus că Germania, Franţa şi alte ţări preferă ca bilanţurile băncilor să fie ameliorate de revenirea economică înainte de a se proceda la o recapitalizare în forcing imediată.

Evident că această „tragere de timp”, ce nu este lipsită de temei, nu avantajează ţările ce sunt implicate în programe de austeritate ample. Pactul nu judecă realismul unor programe de ajustare (austeritate). Fiindcă dacă aceste programe se întind pe mai mulţi ani şi nu conţin mă­suri de contra­carare a prociclicităţii auste­rităţii, se poate lesne intra în cercuri vicioase – în zona echilibre­lor precare, rele. Acestea din urmă ar însemna că datoria publică nu s-ar dimi­nua ca pondere în PIB (sau nu suficient) şi ceea ce pare a fi o criză pro­babilă de solvenţă ar deveni o certitudine. Mai sunt şi alte chestiuni la care Pactul Euro nu dă răspunsuri con­vin­gătoare; mă refer la funcţio­na­rea Mecanismului de Stabilitate Financiară, asigurarea convergenţei economice în UM şi UE, relaţia între grupuriie financiare mari şi riscurile sistemice. Sunt probleme la care am făcut referire în articole precedente.