De-a uite acreditarea, nu e acreditarea!

Citesc, recitesc și tot nu îmi vine să cred! Ministrul Justiției, Tudorel Toader, a retras acreditările pentru doi jurnaliști: Ionela Arcanu(Realitatea TV) și Ovidiu Oanță( Pro TV).Domnul ministru revenind asupra acestei măsuri numai în urma intervenției premierului Viorica Dăncilă. S-ar putea, prin urmare, spune că, în acest fel, discuția s-a încheiat. Regret sincer, dar mă văd nevoit să vă contrazic și să spun că o discuție aplicată, atentă și nepărtinitoare, asupra semnificațiilor și implicațiilor majore ale cazului de față abia acum începe. Fiindcă, vrem sau nu vrem, ne place sau nu ne place, acest incident  atinge o chestiune extrem de sensibilă și anume felul în care concep, pun în act și respectă, atât instituțiile publice cât și jurnaliștii, ideea de transparență, pe cea de dialog public, dar și pe cea de reciprocitate a bunei credințe.

 Primul motiv este dat de însuși faptul că o asemenea măsură radicală,  categorică , nu s-a mai pomenit la noi de hăt, cam multișor poveste. Mai precis din vremea guvernului Adrian Năstase când, potrivit celor relatate de Victor Ciutacu, unui ziarist i-a fost retrasă acreditarea la Ministerul Justiției(simplă coincidență, desigur) de către Rodica Stănoiu,titulara portofoliului. Având ocazia ca, în ultimii aproape treizeci de ani de presă liberă, să fi lucrat mai întâi la câteva jurnale și, după aceea, în instituții centrale ale administrației publice, mai precis în trei ministere, pot spune că am dobândit o oareșce experiență pe baza căreia să evaluez cum operează Legea nr. 544/2001, Legea privind accesul la informațiile publice, atât în cazul jurnaliștilor acreditați, cât și în cazul departamentelor îndrituite să asigure relațiile cu mass media. Mai direct spus, pot să risc o analiză comparată a situațiilor definitorii atât de o parte cât și de cealaltă a baricadei.

 Am întâlnit,așadar, ca jurnalist acreditat la instituții ale puterii executive, de la Președinție, Guvern sau diverse ministere, oameni de o ținută profesională și sufletească cu totul deosebită, care vedeau în ziariști parteneri loiali ai dialogului și care înțelegeau că rolul presei într-o democrație autentică este acela de a informa corect opinia publică și de a sesiza, cu argumente dar și cu bună credință ceea ce nu merge, trebuie îndreptat sau, după caz, sancționat sau eliminat. Păstrez și voi păstra o luminoasă amintire lui Bogdan Baltazar și Mihnea Constantinescu, foști purtători de cuvânt la Guvernul României, așa după cum mă bucur să îi număr printre oamenii dragi mie și foarte multora dintre colegii de breaslă pe acești profesioniști de marcă în domeniul relațiilor cu presa:Iolanda Stăniloiu,Claudiu Lucaci sau Alexandru Mironov, cărora le putem adăuga și alte prestigioase nume. Nu aș fi, însă, corect nici cu cititorii și nici cu mine însumi, dacă nu aș recunoaște că am întâlnit și personaje obtuze, atinse de flagelul secretomaniei sau chiar de cel al măreției vremelnicelor funcții, care nu aveau nici apetitul și nici știința dialogului și a confruntării ideilor. Iar dacă nu le dau acum și numele o fac numai pentru a le respecta dreptul la anonimat pe care îl merită fără doar și poate.

 În egală măsură, dată fiind împrejurarea că, în perioada ce a urmat, m-am aflat, prin natura atribuțiilor de serviciu, în relații directe cu presa, cu colegii mei de breaslă, am, și de data aceasta, argumente și exemple pentru ca să pot face necesara deosebire între ziariștii animați de bună credință în tot ceea ce fac și trompetiștii năimiți, care laudă sau înjură la ordin. Adică între profesioniști ai presei scrise și ai audiovizualului care știau ce să te întrebe și aveau, întotdeauna, cu ei și o motivație solidă a fiecărui demers critic pe care îl angajau și niște simpli trepăduși care veneau, din anumite redacții, cu tema scrisă sau, de ce nu?, și cu informații ,,pe surse’’mai mult sau mai puțin de încredere, pe care le vroiau morțiș confirmate. Îmi aduc aminte, în acest sens, de o conferință  de presă susținută de către o prodigioasă personalitate a lumii noastre politice și de la care o propagandistă,deghizată în jurnalist, vroia să scoată o anumită propoziție-bombă de la interlocutorul ei. A încercat o dată - rateu! A doua oară-la fel. Când a fost pentru a treia întrebat:,,adică dumneavoastră ați vrut să spuneți că…’’ cel vânat nu s-a mai putut abține și i-a replicat:,,mă lași să spun ceea ce vreau eu să spun și nu ce vrei dumneata să spun?’’

 Recunosc, bineînțeles că, în toți acești ani, au fost multe, foarte multe împrejurări în care, fie că anumite critici au deranjat orgolii sau veleități, așa după cum au fost și ziariști care și-au dat cinstea pe rușine scriind, la comandă, fie de foarte bine, fie de foarte-foarte rău. Dar, cel puțin în instituțiile publice în care am lucrat, nu am cunoștință să se fi recurs la sancțiunea categorică a retragerii acreditării. Motiv pentru care mă întreb și la rândul meu întreb mai departe: care au fost argumentele pentru care, ministrul Tudorel Toader a ales să recurgă la această soluție radicală? Întrebare perfect îndreptățită atâta vreme cât, din foarte sumarele și cam contradictoriile informații aduse la cunoștința publicului nu am reținut decât că domnul ministru a cerut unuia dintre ziariști ,,să respecte normele de conduită’’.Cerință cam foarte vagă decurgând dintr-o așa numită clauză a acreditării, la care ar face vorbire domnia sa atunci când  îi impută jurnalistului respectiv că ,,nu a respectat formulele protocolare pe care le-am stabilit’’. Cu sincer regret și cu tot respectul cuvenit domnului prof.univ.dr.Tudorel Toader, mă văd nevoit să spun că- mai cu seamă într-o asemenea situație- era absolut necesară o deplină transparență, așa încât să fie foarte precis menționate care au fost faptele pentru care jurnalistului, în cazul de față reporterului Ovidiu Oanță, i s-a retras acreditarea la ministerul de justiție. Cu atât mai mult cu cât, din cele făcute public de către colegul în cauză, motivul real al măsurii punitive l-ar reprezenta unele repetate întrebări cam incomode pentru domnul ministru pe care i le-a adresat. Așa după cum și în cazul Ionelei Arcanu se pare că au fost invocate tot astfel de întrebări precum și unele comentarii critice pe care colega noastră de breaslă le-a făcut privind activitățile ministerului și a ministrului Tudorel Toader. Ceea ce, sincer vorbind, nu poate reprezenta motiv corect și temeinic pentru retragerea acreditării, de vreme ce la invocatul al. 3 al articolului 8 din Legea nr. 544/2001 se menționează câr se poate de clar:,,Autoritățile publice pot refuza acordarea acreditarii sau pot retrage acreditarea unui ziarist numai pentru fapte care împiedică desfășurarea normală a activității autorităților publice și care nu privesc opiniile exprimate de respectivul ziarist , în condițiile și în limitele legii’’.

 Din păcate , lucrurile nu se opresc aici. Pentru că, de fapt, dubla decizie de retragere a acreditării luată de către  ministrul Tudorel Toader este de natură să mai producă  și alte extrem de nedorite efecte. Efecte  care nu au întârziat să iasă la iveală, chiar dacă, în urma intervenției foarte înțelepte a primului ministru Viorica Dăncilă, decizia ministrului de justiție a fost anulată. Mă refer la faptul că ea a oferi, de-acum, muniția de care aveau atâta nevoie propagandiștii înrolați în tabăra susținătorilor fervenți ai referendumului pe justiție pe care atât de mult și-l dorește președintele Klaus Iohannis. Drept pentru care au și ieșit la atac postacii de serviciu, care denunță, în rafale, cenzura insuportabilă pe care o instaurează - tocmai!- ministrul justiției. Cel care îi persecută pe jurnaliștii curajoși și neînfricați care se luptă  și cu corupția și cu guvernanții pe care i-a emanat. Stau și mă întreb: oare chiar era nevoie de un asemenea scandal în media- provocat de  neinspirat acest joc de-a uite acreditarea, nu e acreditarea!- tocmai acum, când partizanii înfocați ai referendumului la care atât demult s-a gândit președintele Klaus Iohannis, erau într-o cruntă penurie de idei și, cel mai rău, fără o largă și solidă bază de mase?