De bine şi de rău

Sunt zile în care nu-mi mai suport criticismul şi aş vrea să scriu ceva “de bine”. Am trecut expresia între ghilimele, pentru că ţine de limbajul oral, la fel ca “de rău”. Nu avem o formulă simplă, înţeleasă de toată lumea, a nevoii de a evidenţia lucrarea pozitivă, facerea socială de bine, activităţile constructive, demne de laudă.

Un domn din provincie, care m-a entuziasmat cu reuşita sa într-o industrie foarte performantă, mi-a impus politicos, dar ferm ca nu cumva să public vreun articol despre dânsul, fiindcă îl nenorocesc. E de ajuns să se afle că afacerea mea merge, mi-a zis el, că năvălesc peste mine toţi şantajiştii şi milogii din Primărie şi din Fisc, toţi ciubucarii care trăiesc din sponsorizări şi mă termină. Lasă-mă, domnule, nelăudat, dacă chiar vrei să-mi faci un bine!

În mai multe rânduri, oameni pe care nu-i cunosc m-au oprit pe stradă să mă întrebe de ce totul, cu excepţia pălăvrăgelilor despre vedete şi manelişti, e în România de rău? Nu se întâmplă chiar nimic de bine în ţară? Nu mai există nici un om cinstit, harnic, demn de a fi cunoscut de toată România? Suntem noi o naţie de hoţi, de laşi şi de derbedei? De ce, măi, omule, mi-a zis vădit iritat unul dintre aceşti necunoscuţi “de bine”, nu apare la televiziune nici un politician care să ne mai dea şi încredere, nu doar să acuze şi să prevadă dezastre? Matale nu respecţi pe cineva, n-ai şi matale pe cineva corect, onest, luminat, care merită să fie dat de exemplu?

Adevărul e că ştiu mulţi medici, profesori, jurnalişti, ingineri şi oameni politici, precum şi primari, funcţionari publici, negustori, muncitori, oameni de toată stima, caractere, dar mi-e frică să scriu şi să vorbesc despre ei. Starea generală e una de suspiciune, de zeflemea, de revanşă. În spatele fiecărei  opinii publice - articol, emisiune tv, recomandare – musteşte un interes. Oricât de nuanţată, de elaborată şi de susţinută de fapte ar fi părerea mea scrisă ori spusă despre un compatriot care clădeşte, nu distruge, reacţia publică ar fi una descurajantă. Cu cât te-a plătit mă?, mi se va spune. Ce aranjament pui la cale? Te-ai dat cu puterea! Ţi-ai şi găsit pe cine să lauzi! Ciudat, dar nu păreai un pupincurist! Ai intrat, în sfârşit, la stăpân! Şi altele asemenea.

Poţi fi sigur că un coleg din presă sau o persoană, cu care n-ai avut dialog, va forţa ocazia ca să-ţi facă o aroganţă, să fie mai mult decât ironic, să ţi se adreseze ca unul care bănuia ceva şi i-ai dat motiv să transfere bănuiala într-o convingere. Poţi fi la fel de sigur că oameni care ar fi dorit să-i lauzi pentru nişte merite reale vor intra la idei. Aceşti oameni cu merite mari într-un domeniu al vieţii publice se ştiu pe ei oneşti şi voitori de bine, dar când vine vorba şi despre alţii se abţin, nu se încumetă la aprecieri. Lauda e un fapt de normalitate, de civilizaţie, de echilibru social. Într-o epocă nevoiaşă, lipsită de orizont, cu analfabeţi şi necalificaţi, aşteptând pomană de la stat, aşa cum sunt milioane în România, orice superlativ, fie el şi întemeiat, aduce a batjocură.