De ce a ignorat BNR avertismentul FMI?

Cresterea preturilor de consum – cunoscuta uzual sub numele de inflatie – a inregistrat in februarie o noua minima anuala: 2,6%. Asta inseamna ca BNR are dreptate cand declara dezinflatia consolidata si reduce dobanda-cheie la 5,5%. Totusi ce a vrut sa spuna seful misiunii FMI, Jeffrey Franks, cand a afirmat ca daca ar fi fost in locul BNR ar mai fi asteptat cateva luni inainte de a reduce dobanzile?

Avertismentul lui Franks poate fi 'tradus' prin aceea ca BNR trebuie sa se asigure ca nu exista niciun dubiu asupra procesului de dezinflatie si abia apoi sa micsoreze dobanda de po­litica monetara. Iar procesul nu-i nici pe departe consolidat din mo­ment ce deflatorul PIB – care evi­den­ti­a­za cresterea generala a preturilor din economie, nu doar a preturilor de consum – s-a plasat la 9,2% in trimestrul IV 2011.

Banca centrala a Statelor Unite ia in calculul stabilirii dobanzii-cheie – folosind formula lui Taylor – deflatorul PIB, dar care in SUA nu se situeaza departe nici de inflatia la consumator, nici de cheltuielile de consum ale gospodariilor populatiei din componenta deflatorului. La noi insa inflatia se plaseaza la 2,6%, variatia cheltuielilor menajelor la 5% si deflatorul PIB la 9%, fiind clara doar tendinta: inflatia se va majora spre deflator dupa ce se va estompa efectul raportarii la o baza mare din trecut.

Ce va face atunci BNR, va re­cu­noaste ca a gresit cand l-a ignorat pe Franks si va majora dobanda-cheie? Probabil ca nu. Cu riscul ca populatia sa-si transforme eco­no­mi­sirile in valuta si sa se deprecieze leul.

Avantajul utilizarii deflatorului in perioadele de criza e ca indicele pe baza caruia se calculeaza (Paasche) permite sa se vada in timp real modificarile care au loc la nivelul consumului. Pe cand indicele folosit pentru stabilirea ratei inflatiei (Laspeyres) utilizeaza ponderile bunurilor si serviciilor ce intrau in consumul romanilor in urma cu doi ani. Cu alte cuvinte, inflatia la consumator nu tine cont de faptul ca in perioada curenta oamenii nu mai achizitioneaza bunuri de folosinta indelungata, ci le prezinta ca si cum le-ar cumpara. In timp ce deflatorul, care e stabilit pe baza cererii reale, nu a celei istorice, surprinde modi­ficarile de consum.

Dar mai important e ca deflatorul, care nu se margineste la preturile de consum, prezinta inflatia drept lipsa de performanta a eco­nomiei, semnaland ca ajustarile nu trebuie sa se rezume la nivelul popu­latiei. Diferenta mare dintre deflator si inflatie demonstreaza ca macrostabilizarea nu s-a incheiat in Romania, ceea ce face ca ponderile produselor sa va­ri­e­ze mult in structura cosului de consum. Iar in conditiile in care cererea nu are o structura stabila, e mai potrivit ca responsabilii cu ajustarea dezechilibrelor sa se uite la deflatorul PIB decat la rata inflatiei.

Discutia poate continua prin aceea ca PIB-ul romanesc nu este stabil la nivelul elementelor care-l formeaza, in situatia multor afaceri pur speculative. Acesta e motivul pentru care Romania are probleme de finantare, desi datoria suverana se situeaza la doar 40% din PIB. Finantatorii au nevoie pentru a le fi castigata increderea de cativa piloni de stabilitate la nivelul crearii PIB, dar, din pacate, nu prea exista un 'core GDP'.