x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

De ce am ajuns aici (II)

0
Autor: Ilie Serbanescu 01 Iun 2010 - 00:00
Pe fond, beneficiarii delirului din perioada 2004-2008 sunt supăraţi acum că de fapt nimic altceva decât consumul pe credit din urmă cu câţiva ani a ajuns să trebuiască a fi plătit, prin scăderi de salarii, prin reduceri de pensii, prin anulări de subvenţii şi alte asemenea.

Căci, să fie clar, creşterea economică obţinută în 2004-2008 era bazată exclusiv pe extinderea consumului pe credit, iar salariile şi pensiile majorate atunci pe seama respectivei creşteri economice erau la fel de efemere ca şi aceasta, urmând a trebui să fie amputate o dată cu dispariţia a ceea ce artificial indusese creşterea economică respectivă, adică finanţarea externă.

Ce a făcut Vestul când l-a lovit criza? A scăzut masiv finanţarea spre Est, staff-urile firmelor decizând ca propriile capitaluri să se întoarcă să apere redutele principale din Vest. Băncile străine din România - până atunci vehiculul expansiunii vestice în România - n-au mai primit bani pentru extindere şi, implicit, au blocat totul în România, întrucât au pus punct consumului şi, corelativ, creşterii economice. În acest fel, au fost activate dintr-o dată, în mod brutal, vulnerabilităţile externe ale ţării, pe care chiar capitalul străin le crease!

"Partea română" (populaţie, firme cu capital românesc, statul) nici nu apucase să facă probleme de plăţi externe ţării. Populaţia nu se împrumutase în străinătate. Firmele cu capital românesc nu fuseseră împrumutate din străinătate. Iar statul avea o datorie derizorie în străinătate şi, oricum, era în grafic cu plăţile. Toate entităţile româneşti, dacă aveau datorii, le aveau la băncile străine din România, fiind vorba de datorii interne, şi nu externe! 80% din datoria externă a ţării era de fapt a firmelor străine din România, a căror expansiune aici fusese finanţată din străinătate.

Acestea aveau plăţi imense de făcut spre străinătate, de fapt îndeosebi spre propriile mame. Totul se contabiliza însă în sume ce trebuiau să iasă ca plăţi din România şi, vai, foarte multe pe termen scurt, căci fusese vorba de sume date subsidiarelor de aici nu cumva pentru investiţii, ci pentru speculaţii pe curs şi pe dobânzi! Capitalul străin angajat în România a aruncat totul asupra ţării-gazdă.

Proprietarii din străinătate ai subsidiarelor din România nu numai că n-au mai finanţat plăţile acestora, deşi era responsabilitatea lor, dar au cerut statului român să le pună la dispoziţie finanţarea pe care încetaseră s-o furnizeze respectivelor subsidiare, ameninţând că, în caz contrar, îşi reduc expunerea financiară pe România, adică pleacă!

Un şantaj de cea mai joasă speţă! Nu că România ar fi pierdut cine ştie ce (ştiindu-se prea bine ce a făcut aici cea mai mare parte din capitalul străin!), dar plecări într-un moment de criză riscă să producă destabilizări, îndeosebi ale monedei naţionale, atât timp cât statul român nu avea bani cu care să echilibreze situaţia.

A fost momentul în care a intervenit în scenă capitalul public din chiar ţările de origine ale capitalului privat responsabil de toată ţărăşenia. Acesta s-a oferit să pună la dispoziţie finanţarea care lipsea! Dar cui? Nu cumva propriilor firme rămase fără finanţare, ci statului român! Acesta este de fapt acordul cu FMI-UE! Cine plăteşte? Statul român, fie că este vorba de Guvern sau de banca centrală, respectiv contribuabilul român!

Păi, cum vine treaba asta, fraţilor? Vasăzică, România - indiferent dacă a lui Iliescu şi Năstase, sau a lui Tăriceanu, sau a lui Băsescu şi Boc - primeşte aproape ca pe o mântuire capitalul privat vestic, acesta face ravagii aici (indiferent dacă unii se fac că nu le văd şi continuă să fredoneze aria mântuirii de către capitalul străin) şi când ravagiile dau pe de lături este chemat capitalul public din Vest să rezolve situaţia. Iar acesta pune statul-gazdă să plătească şi îşi salvează capitalul privat propriu, dar bagă statul-gazdă ca şi în mormânt. Atâţia de prin Occident - din păcate, unii chiar cu certificat de premiaţi Nobel - numesc această chestie jenantă "globalizare" şi îi cântă virtuţile. (va continua)
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de