x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

De ce am ales să vorbesc despre frică

0
Autor: Adrian Năstase 27 Feb 2008 - 00:00
De ce am ales să vorbesc despre frică


Multe proiecte, în multe instituţii, sunt blocate din frica funcţionarilor faţă de un sistem în care nu se mai ştie cine şi până când conduce, cine se va certa sau împăca şi până când, cine răspunde şi cine va pasa răspunderile spre josul ierarhiilor. Inclusiv PSD a fost dominat în aceşti ani de frică, mai ales de frica de viitor. Perspectiva ceţoasă a unei soluţii comune şi fireşti i-a impins pe mulţi să caute soluţii individuale.



Am ezitat îndelung înainte de a alege o temă centrală pentru discursul meu de sâmbătă. Inclusiv pentru faptul că cei din sală nu erau o masă amorfă, definibilă colectiv, ci o sumă de personalităţi pe care le cunoaşteam aproape pe fiecare. Era un discurs adresat unei părţi din clasa politică şi eu trebuia să transmit ceva semnificativ pentru acest segment din societate.


Existau multe teme politice viabile, de la slaba calitate a actului administrativ până la folosirea justiţiei ca revolver politic. Nu aveam însă mult timp la dispoziţie şi trebuia să evit pe cât posibil părţile ca să ating cât mai mult întregul. În plus, eram conştient că i-am obişnuit pe cei din partid, de-a lungul anilor, cu teme importante. De altfel, eu însumi m-am arătat de multe ori plicitisit de cei care bat apa în piuă doar ca să treacă minutele ce le-au fost alocate.


Frica defineşte, după mine, cel mai complet şi mai profund ceea ce se petrece pe scena noastră politică de mai bine de trei ani. Nu mă refer numai la spectacolul anchetelor televizate – când trebuie şi cu ce subiect trebuie. Actualul Guvern, de pildă, s-a născut din frica, explicabilă, a unor partide de a face faţă, în 2005, unor noi alegeri generale cu care au fost şantajate de Traian Băsescu. Şi s-a menţinut, ulterior, din frica partidelor de a-i lăsa preşedintelui posibilitatea să numească un nou premier şi să controleze, astfel, totul.


Multe proiecte, în multe instituţii, sunt blocate din frica funcţionarilor faţă de un sistem în care nu se mai ştie cine şi până când conduce, cine se va certa sau împăca şi până când, cine răspunde şi cine va pasa răspunderile spre josul ierarhiilor. Inclusiv PSD a fost dominat în aceşti ani de frică, mai ales de frica de viitor. Perspectiva ceţoasă a unei soluţii comune şi fireşti i-a împins pe mulţi să caute soluţii individuale.


Această realitate e cu atât mai periculoasă, cu cât spaţiul politic şi social real pe care îl traversăm presupune mai mult decât oricând calm, încredere şi acţiune comună a tuturor celor care vizează aceleaşi interese, au aceleaşi probleme şi caută soluţii cât mai bune. Frica din spaţiul politic se transmite ca un curent electric în societate, iar acolo se întâmplă acelaşi lucru: demobilizare, neîncredere, recursul la soluţii individuale, mereu parţiale şi limitate în timp.


Frica nu e un sentiment ruşinos pentru cel care o simte, ci pentru cel sau cei care o creează, o stimulează voit, ca să ajungă la rezultate altfel nemeritate.


În aceşti ultimi ani a trebuit să iau eu însumi decizii. Pentru că şi eu am simţit teama, privind în jur – inclusiv pentru familia mea sau pentru prietenii mei. Am hotărât însă că aş locui foarte greu cu mine însumi dacă m-aş lăsa doborât de frică. Aşa că am vorbit când mi se sugera să tac, am acţionat când era "înţelept" să stau cuminte. Nu sunt singurul care a ales această cale, dar prea mulţi, din păcate, au ales-o pe cealaltă.


În esenţă, mesajul meu de sâmbătă a fost despre certitudinea unei victorii comune în lupta cu frica şi cu consecinţele ei. Poate că votul exprimat de colegii mei a fost un răspuns la această invitaţie. Şi oricum a vorbi deschis despre frică e primul pas adevărat către curaj.

Citeşte mai multe despre:   editorial,   frica

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de