De ce am scris că “şeful statului” s-a scăpat pe el

Scena de la perdeluţe, conţinând în peisajul rezumat, un singur personaj, a pornit dintr-un avânt personal cătrănit. Actorul a vrut să dezarmeze adversari şi să-i împovăreze cu o remuşcare. Trebuia să se desfăşoare o acţiune colectivă cu batiste, umede şi înghesuite în ochi în urma prestaţiei sale îndurerate. Contaminarea prin plâns e aidoma contaminării prin tuse. Tuşeşte unul, într-o sală de concert, înţepenită în ascultare, şi brusc ceilalţi simt o furnică în înghiţitoare care-i râcâie. Tuşeşte al doilea, icneşte, încercând o frână sonoră, al treilea, îşi dă drumul sala toată care înlocuieşte tremoloul de viori cu contrabasul. Băsescu a mai comis şi altădată nişte smiorcăieli, unele istorice, care l-au făcut chiar preşedinte. Popor sensibil, săritor cu prăjina compasiunii, gata să te urască dacă-ţi merge bine şi să-ţi asasineze capra, dar gata mereu să plângă pe umărul tău şi cu tine deodată. Eu cred că, în avântul lui de a ieşi pe scenă, cu un rol nepreparat îndeajuns, reflex al demenţei, opinează câţiva dintre cititorii mei, înfrântul în amor şi în amorul propriu a vrut să înmoaie nişte inimi. Făcutul cu mâna, întrebuinţarea recuzitei lui Rică, fante de Obor, a coborât până la drama unei croitorese care se simte abandonată. Adio PD, adio PDL (asta chiar că te bagă direct în bocet, fiindcă îndrăgostitul trădat n-a uitat onomastica schimbătoare şi îmbogăţită a ingratului), cu unghia lacrimei scormonind sub ocular şi gâtlejul astupat de o durere lichidă, e o scenă care poate rupe inima oricărei precupeţe de cartier. Acest adio asezonat cu muştarul unei mimici dezmembrate ar fi trebuit să dezgroape din fiecare pedelist, din sufletul lui îmbuibat şi nerecunoscător, moneda ruginită a sensibilităţii. Aş! Efectul a fost catastrofal. În loc să bocească şi ei, pedeliştii au râs ţinându-se cu mâna de burtă, dimpreună cu comentatorii experimentului teatral căzut dramatic şi fluierat. Nici vestuţa de analist politic modest şi musai deontolog, nici cămaşa care trimitea, cu dungile ei de sus în jos, la peisajul duios al puşcăriei, n-au fost luate în serios. Să fie acesta blestemul vârstelor senile? Să nu te mai ia nimeni în serios? Speriat parcă de lipsa lui de eficienţă, presupusă, preşedintele (“preşedintele” e aşa un fel de a vorbi!) mi-a părut atunci, de-aia am şi scris, un bătrân neajutorat care simte în nădragi un conţinut lipicios care se scurge prin izmene la vale, apărut din interioarele lui răvăşite. Da, senzaţia multora a fost că “şeful statului”, cum îi place să se alinte, s-a căcat, scuzaţi, pe domnia sa în direct, trădat de sfinctere.

Dându-şi seama de catastrofă, a doua zi a încercat, ca pisica, să astupe grămăjoiul maroniu de lângă călcâie, a trimis scrisori ultimative lui Zgonea şi s-a răstit la Parlament. Și-a pus şeful Cancelariei de la Cotroceni, pe bietul Cristişor, mereu disponibil la o împreunare ideologică, şef peste o idee protejată de fiică-sa cea mare la OSIM. Degeaba! Când te arăţi cu pantalonii în vine e greu să mai construieşti pe retina naţiei o imagine cu tine la cravată şi întreg la minte. Derapajele sentimentale ale Băsescului, încheiate cu fluturări de mână pe peronul din Sinaia şi cu “drumurile noastre se despart pentru totdeauna” (n-aş băga mâna în foc, fiindcă drumurile, cel puţin cu ale câtorva din PDL, se pot intersecta pe la Jilava) nu mai pot sta sub nicio cortină. Împăratul gol dănţuie caraghios şi mulţi dintre apropiaţii lui, sătui de grotesc, întorc spatele şi fug, ţinându-se cu mâna de nas.