De ce-e-e-e?!

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Afară de faptul că e senil şi întreabă tot timpul "De ce?", bunicul n-are treabă cu nimeni. E aşezat dimineaţa în fotoliul de sub veioză şi pînă seara, cînd e dus la culcare, stă ca un Dumnezeu cu părul şi barba albe ca neaua privind liniştit înainte. Dacă n-ar întreba mereu "De ce-e-e-e?", lungind vocala şi cîntînd-o urcător, ca popa în biserică, ai putea să crezi că e statuie.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Afară de faptul că e senil şi întreabă tot timpul "De ce?", bunicul n-are treabă cu nimeni. E aşezat dimineaţa în fotoliul de sub veioză şi pînă seara, cînd e dus la culcare, stă ca un Dumnezeu cu părul şi barba albe ca neaua privind liniştit înainte. Dacă n-ar întreba mereu "De ce-e-e-e?", lungind vocala şi cîntînd-o urcător, ca popa în biserică, ai putea să crezi că e statuie.

Ai casei nu-l iau în seamă, dar străinii, dacă nu sînt preveniţi, se simt obligaţi să-i răspundă, chiar şi după ce-şi dau seama că bunicul are o problemă. Intră, carevasăzică, străinul pe uşă, ca să lase o chitanţă la firmă sau să ia un bon de materiale, iar dacă nu i s-a zis că firma are biroul în bucătărie, dialoghează întîi cu bunicul. "Bună ziua", zice străinul. De ce-e-e-e?, întreabă bunicul. Păi, fiindcă aşa se zice, face niţel strîmtorat străinul. Bunicul însă o ţine pe a lui: De ce-e-e-e? Străinul se uită în stînga, se uită în dreapta şi, pentru că nu primeşte ajutor de nicăieri, o ţine cu politeţea: Noi, românii, obişnuim să dăm ziua bună cînd intrăm în casă. La turci o fi altfel. De ce-e-e-e?, insistă bunicul. Pentru că-s turci, d-aia, face uşor iritat străinul. Bunicul însă nu se lasă: De ce-e-e-e? Bre, zice grav străinul, matale vrei să-ţi baţi joc de om. Eu spun frumos bună ziua şi matale mă iei la mişto!

Noroc că din bucătărie apare ginerele, care-şi invită clientul să ia loc. Nu trebuie să te pui la discuţii cu bunicul, spune ginerele, că-i senil. De ce-e-e-e?, întreabă bunicul. Fiindcă n-ai creier, spune ginerele. Şi fiindcă-mi înnebuneşti clienţii.

Pe străin dialogul îl stînjeneşte. Cum să n-aibă bunicul creier? Ce înseamnă să n-ai creier deloc? M-am enervat niţel, se scuză clientul către ginere. Îmi pare rău, n-am ştiut... De ce-e-e-e?, întreabă calm şi melodios bunicul. Nimeni nu întreabă "De ce-e-e-e?" mai prietenos şi mai convingător ca bunicul. Degeaba ţi se spune că e senil. Te simţi dator să-i răspunzi. În loc să i se adreseze ginerelui, clientul îi zice bunicului: Neamul nostru e cam nervos din fire. Ce să-i faci, dacă e de la neam? De ce-e-e-e?, întreabă profund interesat de răspuns bunicul. Iar clientul nu poate să nu-i răspundă: E de la daci, bre, de acolo ni se trage, că erau cam ţîfnoşi. Le sărea imediat ţandăra şi dădeau cu sabia, în loc să umble, ca romanii, cu vorba dulce.
De ce-e-e-e?, întreabă bunicul sincer interesat de dialog.

Nu te pune cu el, că nu ajungi nicăieri, îl sfătuieşte ginerele pe client. De ce-e-e-e?, întreabă bunicul. De ce, de ne ce, fiindcă îmi strici afacerea. Îmi năuceşti clienţii, urlă ginerele. De ce-e-e-e?, întreabă calm bunicul, dar calm ca însuşi Dumnezeu, cu care seamănă tot mai mult.

Ei, nu trebuie nici mata să te enervezi. Sîntem un popor certăreţ, ne luăm la harţă din nimic, spune clientul. Uite, îmi spui că dumnealui e senil şi, cu toate astea, nu te poţi abţine să nu-l cerţi. Ţi-am zis eu că e de la daci. Şi, poate, şi niţel de la romani, că nici ei nu erau mai breji.

De ce-e-e-e?, întreabă bunicul.

Iar întrebarea rămîne fără răspuns. Tot ce era de aflat am aflat. Dacă nu s-ar găsi cineva să se întrebe tot timpul "De ce-e-e-e?", am ţine-o veşnic ca lecţia aia din Abecedar, cum că românii sînt harnici, primitori şi cinstiţi. Deşi nu sîntem nici harnici şi nici cinstiţi. În ambele cazuri întrebarea e aceeaşi: De ce-e-e-e?