De ce el?

Întâmplările cu nebuni sunt impresionante, pentru că nebunia e un spectacol, unul atroce, totuşi spectacol.
Le ţii minte, câteva se fixează în memorie pentru toată viaţa, dar când e să le cauţi de un înţeles, acesta îţi scapă. Eram într-un târg, când s-a pornit pe neaşteptate o ploaie teribilă. Dar ce ploaie! Un nor s-a spart şi a vărsat apa din el ca dintr-un burduf pe o jumătate din talcioc, cealaltă rămânând uscată. Oamenii au fugit care cum şi unde s-a nimerit, numai un amărât cu mintea vraişte s-a oprit în mijlocul drumului ca hipnotizat. Ca şi cum nu era destul că în jumătate de minut era ud până la piele, copertina de muşama, curbată deasupra unei tarabe mari, a cedat sub greutatea apei adunate în burta ei şi nebunul a primit jetul drept în faţă. Un puhoi, care l-a aruncat pur şi simplu pe trotuar.

"De ce eu? De ce eu?", a început să strige nefericitul, apoi a făcut turul târgului şi, mult timp după ce ploaia a încetat, le-a pus la toţi cei care se minunau cât de murat putea să fie întrebarea "De ce eu?". Ciudat e faptul că, în capul meu şi probabil în al multora dintre cei cărora li s-a adresat, întrebarea s-a modificat. Toată ziua n-am făcut altceva decât să mă întreb: De ce el? De ce dintr-atâta lume care putea să se nimerească sub viitura aceea, semănând a pedeapsă, soarta l-a ales pe un om care oricum avea un stigmat? De ce nenorocirile îi ocolesc pe unii şi vin şi tot vin peste cei mai necăjiţi dintre necăjiţi?

Mi-am amintit, uitându-mă după omul acela fără noroc, de o altă ploaie torenţială, trăită în urmă cu nişte ani în sudul Manhattanului, sub copertina de la intrarea unui restaurant nici scump, nici ieftin. Dumnezeule, ce mai toarnă!, mă minunam eu laolaltă cu amicii care mă invitaseră. Dar nu atât ploaia era spectacolul, cât homleşii pe care şuvoialele îi scoteau ca pe şoareci din locurile dosnice, unde-şi aveau sălaşul. Erau atât de mulţi şi de năuciţi de potop, că alergau în zigzag spre nicăieri, sporind senzaţia că venise sfârşitul lumii. Unul dintre ei s-a apropiat şi, cu apa şiroindu-i pe chip, ne-a cerut un dolar. Un al doilea, simţind şansa, s-a apreciat şi a cerut şi el un dolar. Apoi, bineînţeles că s-a înfiinţat al treilea, dar Tom, americanul responsabil cu dolarii de dat, a zis: "Gata, nu mai am un cent, n-ai noroc, omule!".

Negrul, fiindcă insul fără casă era un negru, s-a lipit de noi sub copertină, ca şi cum lipsa de noroc trebuia într-un fel compensată, şi a început să filozofeze: "De ce nu şi eu? De ce şansa se termină întotdeauna la mine? De ce unii capătă dolari întregi, iar la mine se termină până şi cenţii?".