Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O alegere este obligatorie. Pentru că Guvernul, în momentul de faţă, are de dat răspunsuri la două întrebări grele:
1) de aici înainte, cum va mai putea fi urcat nivelul datoriei statului fără a fi depăşit pragul dincolo de care o explozie ar bloca economia;
2) cât de mult mai poate fi umflat deficitul bugetar fără a se lovi în interesele României? Aceste două întrebări ne amintesc de Scilla şi Caribda, două personaje din legendele greceşti. În legende, victoriile sunt întotdeauna posibile atunci când binele trebuie să învingă.
Mitologia greacă nu face excepţie. Caribda înghiţea apa din mare cu corăbii cu tot. Scilla asmuţea asupra marinarilor câini sălbatici. Şi totuşi... Ulise şi-a "tăiat" drum prin strâmtoarea Messina, păzită de înfricoşătoarele făpturi, trecând biruitor mai departe. În viaţă însă lucrurile sunt mai complicate. Întrebarea este fundamentală: ce trebuie să facă Guvernul ca să treacă prin "strâmtoarea" păzită, pe de o parte, de pericolul unei explozii sociale, iar, pe de altă parte, de ameninţarea unui scurtcircuit financiar. Şi, mai ales, ce are de făcut pentru reducerea deficitului bugetar.
Este cert că nu există metode standard de reducere a deficitului bugetar exploziv. Remediile depind întotdeauna de cauzele şi de efectele fenomenului în cauză. Oricum, alternativele sunt tăierea cheltuielilor statului sau/şi găsirea unor noi surse de venituri. Medicamentele împotriva deficitelor bugetare nu sunt însă uşor de administrat. Mai ales că, de cele mai multe ori, au şi efecte negative asupra bugetului şi a altor aspecte ale vieţii economice. Efectele pe care nu le-aş numi secundare, ci adverse. Dacă nu perverse.
Restrângerea cheltuielilor statului împinge lucrurile către un buget de austeritate, ceea ce înseamnă că vor fi reduse fondurile destinate protecţiei sociale, sănătăţii, culturii, învăţământului. Ori salariile şi pensiile. Dar majorarea impozitelor, a TVA bunăoară, ar putea acţiona paralizant asupra producţiei şi asupra muncii, amânând pentru mult timp ieşirea din recesiune.
Am scris şi am spus, răspicat, că o creştere cu cinci procente a Taxei pe Valoare Adăugată - de la 19% la 24% - ar fi răul cel mai mare. Din mai multe motive. Dar principalul motiv, la care mă voi referi în acest comentariu, este riscul unui salt inflaţionist până la 10%. Faţă de sub 5% cât este acum.
Creşterea TVA rămâne ultima redută. Pentru că e periculoasă. E adevărat, preţurile cresc acum încet. Dar cresc. Această creştere are multe cauze structurale, existente încă în economia reală. Amintesc, în primul rând, arieratele. Plăţile restante, multe reprezentând datorii ale Guvernului. Ele reprezintă o masă monetară surogat. Mai sunt şi veniturile rupte de productivitate. Şi, desigur, costurile nerecunoscute de piaţă, pe care întreprinderile încearcă să le acopere cu preţuri în creştere. Plus corecţiile de preţuri, cu care ne confruntăm şi în acest an.
Apoi, să nu uităm că economia e încă lovită de vocaţii speculative, care la noi sunt bazate încă pe credinţa că se pot face bani din nimic. A se umbla, acum, la TVA ar însemna să vedem cum toate aceste rele fac explozie. Producând inflaţie.
De unde acest risc? Experienţa ne arată că nu ne putem aştepta să-i vedem pe manageri repezindu-se să anunţe măsuri care să determine preluarea fără şocuri, în costuri, a noilor facturi scumpite cu un plus de TVA. Sau să vedem companiile mobilizând, în acest scop, echipe complexe de cercetare-proiectare ori să alerteze departamentele de execuţie.
Fiindcă nu suntem în Japonia ori în altă ţară cu comportament asemănător, unde nimeni într-o companie, de la managerul general până la ultimul muncitor, n-ar fi avut linişte până când toate influenţele celor cinci procente în plus la TVA s-ar fi "topit" în costuri fără şocuri. Cum ar fi la noi? Toţi s-ar repezi să ne ameninţe că vom plăti mai mult, mult mai mult benzina şi energia, transporturile, pâinea şi carnea, îmbrăcămintea şi tot ce am cumpăra, de la laptele pentru copii la bastonul în care să se sprijine un bătrân.
Fără să se întrebe, cu firească nedumerire, ce fel de specialişti sunt ei dacă nu ştiu să facă decât simple adunări, adăugând diferenţe mari în plus la produsele de pe piaţă şi determinând noi costuri, umflate, ce s-ar regăsi în preţuri de consum mai mari. Şi, în consecinţă, într-un surplus consistent de inflaţie.
Sigur că nu putem să nu ne întrebăm: ce fel de economie este asta în care predomină astfel de mentalităţi? Mai mult, nu cumva economia a rămas cu capul în jos? Chiar şi recent, în ianuarie-februarie, fără ameninţarea creşterii TVA, declaraţiile multor patroni şi manageri privind scumpirea bunurilor şi serviciilor au alarmat piaţa de consum cu preziceri privind o nouă scumpire a vieţii. Deşi nimic, în economie, nu justifica aceste ameninţări.
Fără îndoială, astfel de temeri sunt subiective. Dar sunt adevărate. Lor li se adaugă alte temeri, obiective, reliefate de modele econometrice. Loviturile puternice date puterii de cumpărare a întregii populaţii n-ar avea cum să fie evitate.
