x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

De ce nu ne lăsați să trăim ca oamenii?

5
Autor: Lucian Avramescu 12 Mai 2014 - 14:17
De ce nu ne lăsați să fim fericiți? -
se adresară stelelor, cerbii
care pășteau stele otrăvite
și otrava li se urca în coarne
și cerbii nu mai aveau nicio credință.

De ce nu ne lăsați să fim fericite? -
întrebară stelele pe cei care le pășteau cu nesaț.
De ce nu ne dați pace
cu coarnele voastre
și cu boturile voastre mereu rumegătoare
să trăim ca niște stele nepăscute
așa cum ne-a lăsat Dumnezeu?

De ce nu ne lăsați să fim fericiți
să trăim ca oamenii? -
îi întrebară oamenii pe oameni.
Iar oamenii care au îndrăznit să întrebe
fură repede păscuți
de oamenii întrebați, care duceau mereu cu ei
lungi șiruri de trăgători
care și ei fuseseră cândva oameni
iar acum erau niște cârpe cu glonț dresate,
pe trăgaciul cărora apăsau stăpânii lor,
cei deranjați mereu de obrăznicia unei întrebări.

Dumnezeu ne-a lăsat să trăim în bună vecinătate și pace,
spuseră peștii și broaștele din Galapagos și cetina molizilor.
De ce nu ne lăsați să trăim? -
întrebară, iute secerați, niște oameni, pe secerătorii lor
oameni ca și ei, numai că ocupați mereu să-i secere pe alții.


Am întors capul să văd câtă distanță a încăput între noi

M-am răsucit pe călcâie către îndărăt
Să te văd cum pleci și să mă văd cât de departe am ajuns
Să știu cine lasă mai multă urmă în urmă
M-am întors să te văd cât de mult am plecat
Și m-am întors să număr câți pași ai făcut tu cea care stai pe loc
Și cât de departe am ajuns eu care nu m-am mișcat.

Am întors capul să văd câtă distanță a încăput între noi
Și capul meu, izbindu-se, în răsucire, de pletele tale
A scos un scâncet de durere de plete
Iar tu nu mai conteneai să plângi.
Taci, ți-am zis, că nu moare nimeni din atât,
Din atâta durere de plete,
Dar tu hohoteai mai departe
De parcă murise Calea Lactee din noi amândoi.

Dă-o încolo de Cale Lactee, am zis,
Ce mare scofală, uite, mai e și sub norul ăla una
Chiar mai lăptoasă și mai ugeroasă
Dar tu plângeai cu plânsul meu
Care mă apucase și pe mine, de plângeam cu plânsul tău.

Hei, am strigat la mine, hei, nu mai întorce capul,
Fie ce-o fi, nu te mai uita ca o bocitoare îndărăt,
Doar alea se uită să vadă dacă l-au plâns bine și l-au
Îngropat îndeajuns în plâns
Pe ăla de plecând n-a plecat, ci a stat.


Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de