Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Românii se consideră în continuare ca aparţinând unei ţări mici,
oricând gata să fie victimă a marilor puteri. Ca de atâtea ori în
istoria lor.
Vâlvătaia stârnită în România de proclamarea independenţei Kosovo s-a stins. Cum stă bine poporului român, în al cărui sânge latin plutesc picături orientale, exploziei bruşte i-a urmat o nepăsare la fel de bruscă şi la fel de semnificativă, trecerea la un alt subiect pasionat având loc în chip uluitor. Acum, când momentul poate fi considerat încheiat, e de datoria comentatorului să încerce unele concluzii despre tot ce s-a întâmplat în România. Puţinele voci care nu s-au înscris în corul general de revoltă faţă de proclamarea independenţei au ţinut să observe deosebirea capitală de atitudine la nivelul clasei politice faţă de momentul din 1999 al agresiunii NATO împotriva Iugoslaviei. Cu excepţia unor lideri PDSR şi a liderilor PRM, agresiunea a fost sprijinită de clasa politică de la noi. Preşedintele de atunci al ţării, Emil Constantinescu, premierul Radu Vasile, partidele politice nu s-au dat în lături din a pune România la dispoziţia NATO.
În februarie 2008 ne întâlnim într-un fel cu un moment asemănător celui din 1999. Ca şi atunci, Serbia era nedreptăţită. Ca şi atunci, România a fost chemată să sprijine actul de nedreptate. Şi, cu toate acestea, spre deosebire de 1999, nu scapă nimănui o unanimitate împotriva momentului de la Priştina la nivelul presei, al clasei politice şi al autorităţilor. Dacă în 1999, vocile celor care se opuneau intervenţiei erau puţine şi sfidau Puterea, acum, vocile celor care denunţă independenţa sunt unanime şi pe placul Puterii. Şi în 1999 şi în 2008, opinia publică a fost aproape unanim împotriva gestului comis de marile puteri împotriva Serbiei. Ar fi fost normal ca specialiştii în psihologia colectivă, dar şi politicienii să se întrebe asupra temeiurilor din adâncuri ale acestei atitudini. Dacă ar fi să judecăm după reacţiile autorităţilor şi partidelor politice cele două situaţii, între 1999 şi 2008 ar fi o deosebire. În 1999, opinia publică a văzut în războiul pornit împotriva Iugoslaviei un act de forţă din partea unor puternici ai lumii împotriva unui stat mediu, dacă nu chiar mic. Deşi propaganda occidentală, imitată până la virgulă în România, a justificat agresiunea prin atrocităţile comise de sârbi în Kosovo, nici un român de bun-simţ nu i-a dat crezare. Atât pentru că, de la întâmplările cu teroriştii din decembrie 1989, oricare român a devenit suspicios faţă de campaniile de presă planetare, cât şi pentru că albanezii kosovari sunt indiferenţi românilor, dacă nu chiar antipatici. Un cuvânt greu de spus l-au avut în acest caz legăturile tradiţionale cu sârbii.
Că astfel au identificat politicienii poziţia opiniei publice de la noi s-a văzut atât din declaraţiile celor care au condamnat agresiunea, cât şi din declaraţiile celor care au aprobat-o. În 2008, declaraţiile autorităţilor şi politicienilor au insistat până la exces pe ceea ce s-a numit precedentul Kosovo. Deşi unii n-au spus-o direct, toţi politicienii, în frunte cu şeful statului, au justificat nerecunoaşterea independenţei prin îngrijorarea că secuii din România ar putea să repete gestul albanezilor kosovari. Şeful statului, deşi nu s-a pronunţat cu limpezime în acest sens, a sugerat o astfel de explicaţie deplasându-se nitam-nisam în Covasna – Harghita. S-ar părea astfel că între 1999 şi 2008 se poate remarca o deosebire de motivaţie în reacţia opiniei publice.
În 1999, opinia publică ar fi tresărit la actul de nedreptate făcut unei ţări mici. În 2008, opinia publică ar fi tresărit la gândul că şi României i s-ar putea impune modelul Kosovo. Nu altfel se explică unele critici venite din partea puţinilor lideri de opinie şi puţinilor politicieni internaţionalişti împotriva nerecunoaşterii Kosovo, pe motiv că România nu e ameninţată cu secesiunea. O iscodire mai atentă a stării de spirit a populaţiei arată că reacţia faţă de ce s-a întâmplat în Balcanii de Vest are o aceeaşi cauză şi în 1999, şi în 2008: respingerea actului de nedreptate făcut unei ţări mici de marile puteri ale clipei, mânate de interese obscure. Explicaţia ar putea să surprindă. În 1999, a ţine partea Serbiei în confruntarea cu marile puteri occidentale părea normal. România nu era nici membră NATO, nici membră a UE. Cei nouă ani care trecuseră de la Revoluţia din decembrie 1989 adânciseră în români sentimentul că marile puteri nu ne erau prietene sau, cel mult, nu ne erau în măsura în care se arătau faţă de alte foste ţări socialiste. Dar acum, în 2008?
Acum, România e membră NATO şi a Uniunii Europene. Autorităţile, politicienii, liderii de opinie sunt neobosiţi în a invoca prezenţa României alături de marile puteri. La nivelul conştiinţei colective nu există însă acest sentiment. Românii se consideră în continuare ca aparţinând unei ţări mici, oricând gata să fie victimă a marilor puteri. Ca de atâtea ori în istoria lor.
În februarie 2008 ne întâlnim într-un fel cu un moment asemănător celui din 1999. Ca şi atunci, Serbia era nedreptăţită. Ca şi atunci, România a fost chemată să sprijine actul de nedreptate. Şi, cu toate acestea, spre deosebire de 1999, nu scapă nimănui o unanimitate împotriva momentului de la Priştina la nivelul presei, al clasei politice şi al autorităţilor. Dacă în 1999, vocile celor care se opuneau intervenţiei erau puţine şi sfidau Puterea, acum, vocile celor care denunţă independenţa sunt unanime şi pe placul Puterii. Şi în 1999 şi în 2008, opinia publică a fost aproape unanim împotriva gestului comis de marile puteri împotriva Serbiei. Ar fi fost normal ca specialiştii în psihologia colectivă, dar şi politicienii să se întrebe asupra temeiurilor din adâncuri ale acestei atitudini. Dacă ar fi să judecăm după reacţiile autorităţilor şi partidelor politice cele două situaţii, între 1999 şi 2008 ar fi o deosebire. În 1999, opinia publică a văzut în războiul pornit împotriva Iugoslaviei un act de forţă din partea unor puternici ai lumii împotriva unui stat mediu, dacă nu chiar mic. Deşi propaganda occidentală, imitată până la virgulă în România, a justificat agresiunea prin atrocităţile comise de sârbi în Kosovo, nici un român de bun-simţ nu i-a dat crezare. Atât pentru că, de la întâmplările cu teroriştii din decembrie 1989, oricare român a devenit suspicios faţă de campaniile de presă planetare, cât şi pentru că albanezii kosovari sunt indiferenţi românilor, dacă nu chiar antipatici. Un cuvânt greu de spus l-au avut în acest caz legăturile tradiţionale cu sârbii.
Că astfel au identificat politicienii poziţia opiniei publice de la noi s-a văzut atât din declaraţiile celor care au condamnat agresiunea, cât şi din declaraţiile celor care au aprobat-o. În 2008, declaraţiile autorităţilor şi politicienilor au insistat până la exces pe ceea ce s-a numit precedentul Kosovo. Deşi unii n-au spus-o direct, toţi politicienii, în frunte cu şeful statului, au justificat nerecunoaşterea independenţei prin îngrijorarea că secuii din România ar putea să repete gestul albanezilor kosovari. Şeful statului, deşi nu s-a pronunţat cu limpezime în acest sens, a sugerat o astfel de explicaţie deplasându-se nitam-nisam în Covasna – Harghita. S-ar părea astfel că între 1999 şi 2008 se poate remarca o deosebire de motivaţie în reacţia opiniei publice.
În 1999, opinia publică ar fi tresărit la actul de nedreptate făcut unei ţări mici. În 2008, opinia publică ar fi tresărit la gândul că şi României i s-ar putea impune modelul Kosovo. Nu altfel se explică unele critici venite din partea puţinilor lideri de opinie şi puţinilor politicieni internaţionalişti împotriva nerecunoaşterii Kosovo, pe motiv că România nu e ameninţată cu secesiunea. O iscodire mai atentă a stării de spirit a populaţiei arată că reacţia faţă de ce s-a întâmplat în Balcanii de Vest are o aceeaşi cauză şi în 1999, şi în 2008: respingerea actului de nedreptate făcut unei ţări mici de marile puteri ale clipei, mânate de interese obscure. Explicaţia ar putea să surprindă. În 1999, a ţine partea Serbiei în confruntarea cu marile puteri occidentale părea normal. România nu era nici membră NATO, nici membră a UE. Cei nouă ani care trecuseră de la Revoluţia din decembrie 1989 adânciseră în români sentimentul că marile puteri nu ne erau prietene sau, cel mult, nu ne erau în măsura în care se arătau faţă de alte foste ţări socialiste. Dar acum, în 2008?
Acum, România e membră NATO şi a Uniunii Europene. Autorităţile, politicienii, liderii de opinie sunt neobosiţi în a invoca prezenţa României alături de marile puteri. La nivelul conştiinţei colective nu există însă acest sentiment. Românii se consideră în continuare ca aparţinând unei ţări mici, oricând gata să fie victimă a marilor puteri. Ca de atâtea ori în istoria lor.
